“Mergem în parc?
Da, mergem.
Ce super!
Putem să o luăm şi pe Mao cu noi? (Mao fiind pisica…)
Nu avem cum, puiu’. Mao se va speria acolo şi în plus de asta s-ar putea să fugă. Pisicuţa stă acasă şi maximum iese în curte. Nu am vrea să se sperie acolo, nu? Şi, în plus, tu vei vrea să te joci, nu să stai cu Mao…
Dar aş vrea să o luăm totuşi. Îi punem lesă.
Păi Mao nici nu are lesă…
Bine… nu o luăm…”
Credeam că discuţia noastră s-a încheiat acolo. Chiar credeam că a înţeles de ce nu putem să ducem pisica în parc şi eram convins că a fost măcar 1% raţional.
N-A FOST!!! Şi eu era să fac un mare infarct şi un şi mai mare accident de maşină.
Ne pregăteam să mergem în parc şi, ca de fiecare dată, negociam ce ducem cu noi: bicicleta, lopata pentru nisip, trotineta sau … pisica. Cumva, cumva am rămas la bicicletă. Am urcat-o în portbagaj şi, până să plecăm, mi-am mai găsit ceva de lucru pe la maşină. Curgea uleiul pe undeva şi încercam să îmi dau seama pe unde.
Fii-miu se învârtea pe lângă mine ca un titirez, mai aduna nişte lemne de prin curte, mai arunca nişte pietricele în iaz ca să “pape boaştele” şi tot aşa.
Când am terminat eu de trebăluit pe acolo, îl caut pe fii-miu cu privirea. Era în maşină, habar nu am de când stătea acolo, şi aştepta să plecăm. M-am simţit şi prost că i-am luat din timpul de joacă.
-Hai să îţi pun centura şi plecăm.
–Da, tata, să plecăăăăăăăăăm!!!
Na, i-am pus centura, m-am urcat la volan şi am plecat.
Măi, oameni buni! Fii-miu, mânca-l-ar tata pe el de băiat deştept, isteţ şi inventiv, mi-a cauzat un mare şoc de am tremurat ca o vargă minute în şir.
Am ieşit de pe strada noastră pe DN 1 şi am cam călcat pedala de acceleraţie. Nu tare, dar nici 20 n-aveam. Ei bine, la un moment dat, am simţit că mi se urcă ceva pe umăr. Am dat cu mâna şi am simţit că dau ceva la o parte. M-am uitat în spate la copil, se uita la mine cu nişte ochi ce sugerau: “Ce? De ce te uiţi la mine? Eu n-am făcut nimic!”. M-am întors, mi-am văzut de drum. N-au trecut 2 minute că am simţit că ceva mi se urcă în braţe. Am îngheţat pe loc şi mi se părea că inima mea are o bătaie pe minut. Aşa şoc am luat direct în plex.
Frână bruscă, tremurat. Ce o fi aici? Cine vrea să mă mănânce? Ce am în maşină? Dacă îmi atacă copilul? Ce e???? Ce eeeee???????? Puţin mai aveam şi mă apucam de urlat ca un posedat cu fobii.
Maşina s-a oprit brusc, noroc că am reuşit să trag cât mai pe marginea drumului şi cu o frică, fraţilor… cu o frică de nedescris m-am uitat în jos să văd cine “mă atacă”. Cine credeţi că era?… Mao, fraților, Mao… Pisica noastră de acasă…
Vă daţi seama prin ce am putut să trec? Nu? Ia imaginaţi-vă acum că sunteţi în maşină, ştiţi sigur că sunteţi doar voi sau mă rog, știţi clar cine mai e cu voi şi simţiţi că ceva se urcă pe voi. Că ceva insistă să se urce pe voi şi voi trebuie să fiţi atenţi la drum şi trebuie să vă concentraţi să scăpaţi de acel ceva fără să provocaţi un accident pe un DRUM NAŢIONAL!!!!
Încercam să respir normal. Să mă redresez, să îmi revin şi aud din spate.
-Tati, ute, Mao vrea la tine baţe. Ce fumos. Eu ţi-am zis că te iubeşte şi pe tine. (Tati, uite, Mao vrea la tine în braţe. Ce frumos. Eu ţi-am zis că te iubeşte şi pe tine).
Nu am putut să spun nimic. NI-MIC. Aveam un amalgam de sentimente: să-l cert, să râd de mine că mă comport ca o fetiţă fricoasă, să-l cert iar, să îi ţin morală, să, să, să…
Am stat acolo pe marginea drumului o vreme bună până când nu mai tremuram. Mă uitam la copil, mă uitam la pisică. “Ce fac eu acum?” Mă întrebam. Din spate aud:
–Tati, ched că ai deptate. Hai să o ducem pe Mao acasă că nu o să îi placă în parc. Ute, nici în maşină nu e veselă. (Tati, cred că ai dreptate. Hai să o ducem pe Mao acasă că nu o să îi placă în parc. Uite, nici in maşină nu e veselă.)
Da… nu era veselă în maşină… Doar fii-miu mai era vesel în maşină…
N-am putut pe moment să îi spun nimic. Am ajuns cu pisica acasă, am dus-o în curte şi, când a văzut-o că fuge în casă cu toate picioarele pe care le are, i-am spus că n-a procedat corect nici faţă de Mao nici faţă de mine trecând peste cuvântul meu.
A zis că a înţeles şi că nu mai face. Eu nu cred. Dar… să vedem ce ne rezervă viitorul, nu?