Zilele trecute am mers în vizită la niște prieteni. Curte mare, loc de alergat suficient pentru prichindei. Și doi câini tare simpatici, de talie medie, pe care bebele nostru i-a îndrăgit după doar câteva minute de acomodare.
În scurt timp, i-au devenit atât de buni prieteni, încât maică-sa a rămas încremenită. Prea târziu și prea departe de ea ca să reacționeze, a asistat șocată la următoarea scenă: bebelușul descoperise castronul cu mâncare al câinilor. Mâncare boabe, castronul plin.
Și a început să le deguste. Suspect la început, a ronțăit o bobiță dintr-aia. I-a plăcut. Apoi a băgat-o pe toată în gură și a mestecat-o pofticios.
Șoc și groază pe fețele tuturor adulților. Mami mai mult ca toți ceilalți. Cu întregul corp înghețat de teroare și cu toți mușchii blocați, a avut puterea doar să strige: “Nuuuuu e bun!”. Mda, n-a înțeles bebelușul propoziția maică-si. N-avea cum, mai ales că papilele lui gustative îi transmiteau o altă informație.
Recunosc, eu eram mult mai relaxat. Poate chiar inconștient de relaxat. În altă zi, gustase niște pământ din grădină, așa că boabele de mâncare de câine mi s-au părut pistol cu apă pe lângă pământul negru.
În fine, până la urmă a înțeles copilul. A lăsat castronul pentru animale și a plecat la joacă. Totuși, câinii după el, căci și lor le plăcea noul prieten.
După alte câteva minute, o nouă scenă șoc: câinele mai mare îi fura un covrigel din mână bebelușului. Îi băgase toată mânuța în gură, dar cumva reușea să-i smulgă doar bucățele din covrig, fără să-l rănească. Deștept câine, mi-am zis! Mda, inconștient tată! Și, între două mestecări, făcea câinele ăla cumva și îi mai dădea și câte-o mare limbă pe față bebelușului. Iar ăsta micul râdea de ți-era mai mare dragul de el.
Bine, mămica simțea din nou spasme musculare! Așa-s mămicile mai… emotive!
Totuși, a reușit cumva să-l convingă pe bebe să renunțe și la joaca asta.
Doar câteva minute, însă, pentru că au luat-o de la capăt.
Ba chiar au ținut-o langa, apoi, vreo oră întreagă. Ba fiu-miu dădea iama spre castronul cu boabe, ba fura covrigei de pe masă ca să-i împartă cu cei doi câini. Până la urmă am ascuns castronul cu mâncare. Trebuia să oprim cumva tevatura asta. La covrigei, la fel, dar recunosc că au mâncat împreună vreo 4-5.
Acum să nu mă înțelegeți greșit! Nu recomand mâncarea pentru câini în locul mâncării speciale pentru bebeluși. Sub nicio formă. Dar chiar cred că încordarea părinților în astfel de cazuri nu face bine nimănui. Nu era nimic periculos în toată joaca lor. Cred că poate doar tensiunea din arterele mămicii.
Și încă ceva: după fiecare ploaie avem un ritual. Da, faza cu mâncarea cățeilor a fost o întâmplare, un accident. Dar faza cu ploaia e chiar repetitivă. Și eu o încurajez la maximum.
Se termină furtuna, iese soarele, îi pun cizmulițele și ieșim la alergat prin bălți. E genial sentimentul. L-am trăit și eu în copilărie. Îl adoram. Căutam fiecare baltă. Și mă udam din cap până-n picioare. Și iată unde am ajuns!
Nici copiii noștri nu vor păți nimic. Un duș cald după și gata. Dar vor câștiga experiențe superbe. Și sincer nu mi se pare nimic mai fain pe lumea asta decât să-ți vezi copiii râzând. Fie chiar și atunci când mănâncă bobițe pentru câini sau chiar pământ afânat. Pentru că… așa sunt copiii. Vor să experimenteze, vor să cunoască lucruri și gusturi noi, vor să învețe. Descoperă lumea!
Iar rolul nostru de părinți este să le dăm șansa asta. Ok, repet, nu să exagereze, nu să se pună în pericol, dar cumva trebuie să le dăm măcar impresia că au dreptul să încerce.