“Încurajează-l! Nu-i frânge aripile!”
“Încurajează-l! Nu fă comparaţie între el şi alţi copii!”
“Încurajează-l! Nu-l certa că a greşit o literă!”
“Încurajează-l! Înţelege-l! Ajută-l! Fii alături de el!”
“Fii de partea lui, nu împotriva lui!”
Cam asta ar fi reţeta, în linii mari, pentru a creşte un copil cu încredere în el. Cam asta ar fi reţeta de a-l creşte frumos, cu idei proprii, ambiţios şi mai ales curajos.
Eu asta tot încerc. Eu asta ma străduiesc să fac. Să-l ajut, să-i suflu în aripi şi merg pe principiul: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.
Şi acum îmi aduc aminte că nu l-am putut privi în ochi toţi cei 4 ani de gimnaziu pe colegul meu Călin, un băiat mişto, de altfel. Nu l-am putut privi în ochi pentru că ai mei mereu mă comparau cu el: “Uite, Călin, a luat 9, tu ai reuşit doar 8”, “Uite, Călin ce frumos scrie. Tu de ce faci porci?”, “Uite, Călin nu ştiu ce a făcut. Tu de ce nu ai făcut aşa?”, “Bravo, ai luat 10. Călin cât a luat?”.
“Dar mai dă-l în Doamne iartă-mă pe Călin că n-avem treabă cu el”. Tot asta îmi venea să le spun… Şi uite ce simplu a fost să nu-l sufăr pe Călin. Şi acum, când mai am puţin şi fac 20 de ani de la terminarea liceului, când mă gândesc la Călin, simt o gheară în piept. Săracul om n-are nicio vină şi cine ştie, poate eram astăzi şi prieteni. Nu suntem strict din cauza acestor comparaţii care mi-au rămas întipărite pe creier.
Eh, mi-am jurat că eu n-am să fac asta niciodată cu fii-miu. N-am s-o fac pentru că m-a deranjat teribil pe mine şi nu e ca şi cum un coleg de clasă, de grupă la grădi sau de oriunde, trebuie să îi fie etalon. Da, eu pot să îl indrum spre modele, dar nu pot să i le impun.
Acestea fiind spuse, am acţionat în consecinţă. Ăsta am fost eu! Mama în schimb, pe dos. A aplicat cu el fix aceeaşi tactică pe care a aplicat-o cu mine. Am crezut că iau foc, că fac combustie internă, că mă loveşte anevrismul.
Am aflat totul într-o zi când am venit acasă şi fii-miu era tare supărat că a depăşit pe planşa de colorat limitele unui urs. Foc era.
–N-am căfut bine, tata. (Nu am făcut bine, tata)
-Puiu’, nu e problemă. Hai să te ajut şi cu exerciţiu ai să reuşeşti.
-Da, dar eu am greşit, Victor nu a greşit.
-Păi şi ce legătură are? Vei fi mai atent data viitoare şi nu vei mai greşi.
-Da, dar Victor n-a greşit nici la căţel.
Căţelul l-au colorat cu o săptămână în urmă.
“Doamne, ce a ţinut minte copilul ăsta”… mi-am zis.
Am încercat eu să îl îmbunez cumva, n-am reuşit. Victor în sus şi Victor în jos. De parcă Victor era Dumnezeul coloratului.
Seara, după ce s-a culcat i-am povestit mamei cele petrecute. A început să râdă.
–Ce mă bucur că l-a marcat. Vai, ce mă bucur!!! Am auzit-o spunând cu cea mai mare satisfacţie din lume.
-Cum adică te bucuri?
-Păi mă bucur! Că eu i-am zis că nu face la fel de bine ca Victor.
Vă jur pe ce am mai sfânt că în acel moment mi-a fost cel mai greu să mă controlez. Am văzut negru în faţa ochilor şi cu un glas apăsat am început să îi explic de ce nu e bine cum procedează.
-Cum să îi spui aşa ceva? Are 3 ani! Crezi că e un target aşa important de atins la vârsta lui? Cum să îl compari cu alţi copii? Acum când abia învaţă să îşi facă prieteni? Acum când încă se descoperă unii pe alţii? El acum învaţă! El acum începe să prindă drag de învăţătură, de reguli, de toate lucrurile noi cu care se confruntă. Tu nu îl faci să le îndrăgească. Dimpotrivă!!!!
I-am zis şi de Călin. I-am zis şi de aripi frânte. Am ţinut practic o lecţie de psihologie din care a zis că a înţeles mesajul. Acum… vedem cum se schimbă situaţia.
Nu ştiu dacă am procedat corect, dar mi se pare la mintea cocoşului că, dacă vrei ca cineva, copil sau adult, să îndrăgească un lucru, trebuie să i-l prezinţi într-un mod frumos. Ca pe un cadou împachetat mişto. Şi asta, mai ales unui copil care se confruntă cu aşa ceva pentru prima oară.
Dacă am proceda toţi aşa, ce s-ar alege de copiii noştri? Încrederea ar fi înlocuită de o supremă nesiguranţă de sine. Deschiderea către nou ar fi înlocuită de o frică acerbă de eşec. Bucuria de a încerca lucruri noi ar fi umbrită de teamă şi tot aşa… Eu unul nu vreau să-mi cresc copilul sub emblema fricii.
Şi ce dacă greşeşte? E uman. Şi ce dacă nu colorează perfect? Va învăţa cu exerciţiu. De ce să îmi exercit puterea ce mi-o conferă autoritatea doar ca să îi demonstrez lui că e mic şi are o cale lungă de parcurs până va învăţa tot ce are de învăţat? De ce să pun o asemenea povară pe umerii lui? Pentru ce? Care să fie miza? Vreau de la el, în schimb, să-i placă. Să-i placă ce face. Să fie curios. În universul acela al lui pe care şi-l creează când se apucă de colorat și studiat animale sau tot ce mai face el la vârsta asta, vreau să fie curios. Vreau să experimenteze, să fie creativ.
Ştiti la ce duc toate aceste comparaţii, limitări, bariere pe care noi ca adulţi le impunem uneori, chiar şi involuntar? Toate duc la frânergi de aripi mici, la ciuntiri de vise, la ziduri ce par de netrecut, la neîncredere. Voi vreţi asta pentru copiii voştri? Eu nu…
P.S: N-o condamn pe mama… Ea a procedat cum s-a gândit ea că e mai bine, dar acum, văzând şi versiunea mea, e pe gânduri. Cine ştie? Poate îmi organizează o întâlnire cu Călin. Să ne împrietenim…