Îmi doream să devin mamă cum nu mi-am dorit nimic mai mult în lumea asta. Până să rămân însărcinată mă uitam cumva cu invidie la femeile din parc și mă gândeam că au cea mai frumoasă viață, că nu le lipsește nimic.
Știam că e cam ciudată faza cu orele de somn, dar mă gândeam că e o chestie nesemnificativă, că n-are cum să te afecteze. Știam din poveștile prietenelor că toată casa e un haos dar… cât de haos să fie? Știam tot din povești că devii sclava bucătăriei și a rețetelor culinare dar… mie îmi place să gătesc. Știam că celor mici le plac mult parcurile. Și mie îmi place să stau în aer liber, și mie îmi place să aud veselie în jurul meu. Știam că cei mici plâng mai ales când sunt foarte mici dar… cât pot să plângă?
Mai auzisem că viața de cuplu e afectată. Pe asta nu am crezut-o nicio secundă. Mă gândeam că cei care susțin asta pur și simplu se alintă, că, în spatele acestor vorbe, ascund altceva. N-avea cum să fie adevărat! Eu aveam o viață de cuplu perfectă. Eu și soțul meu eram unul, le făceam pe toate împreună, nopțile erau nopți albe foarte des, făceam dragoste pe unde apucam, când aveam chef, de câte ori aveam chef. Nimic nu ne oprea.
Îmi doream să devin mamă pentru că dragostea dintre mine și soțul meu era atât de mare că nu mai puteam să o ducem (metaforic vorbind). Simțeam nevoia să o materializăm, să avem un suflet al nostru care să ne amintească zi de zi cât de multă dragoste puteam să trăim.
Rugile mi-au fost ascultate și într-o zi de noiembrie am făcut un test de sarcină care mi-a arătat două linii roz de toată frumusețea. „E băiat!”, așa mi-am spus și…băiat este.
A venit pe lume un pui de om cu o gură atât de mare pe cât era dragostea dintre mine și soțul meu. Primele zile au fost euforice. Eram neobosiți. Nu știam ce e ăla somn, foame sau sete. Eram trup și suflet acolo lângă puiul nostru. Dormeam pe rând, mâncam pe rând, nu care cumva să i se întâmple ceva, să ratăm vreun gest. Așa am ținut-o vreo două luni, până când oboseala a început să se instaleze. Încet, încet am intrat într-un normal frumos.
Au început colicii. MI-NU-NAT! Nopți nedormite, legănat mult, plimbări interminabile prin sufragerie, parc, stradă și iar sufragerie. Au trecut și colicii…
Am început diversificarea. MI-NU-NAT! Se strâmba la fiecare linguriță. Scuipa orice îi dadeam. „E doar o fază… Dar cumva trebuie să mănânce mâncare solidă”, ne spunea pediatra. Cu alte cuvinte: vezi ce faci că nu e bine cum faci.
Panică! Panică! Panică! Gânduri peste gânduri, frustrări. A început să mănânce după o vreme și nimic nu l-a mai oprit.
A început să meargă, sau mai bine spus, a început să învețe să meargă. Vreo două luni am stat aplecați de spate până când am avut nevoie de creme și masaj ca să ne putem îndrepta. Pe lângă asta, nopțile în care ne trezeam în țipete au continuat. Erau țipete din acelea stridente care încetau imediat ce îl luam în brațe. Inofensive, dar care lasă amprente pe creierul unor părinți. Sau… ajungeam la el, îl luam în brațe și vroia la tata. Sau invers. Depinde care ajungea primul. Cert e ca amândoi eram în picioare la „semnal”.
Au început plimbările și joaca prin parc. MI-NU-NAT! Cine să mai plece de acolo? Plouă? Nicio problemă, noi suntem acolo. E caniculă? Nicio problemă, noi suntem acolo. Ne e foame? Nicio problemă, noi suntem acolo. Ne e somn? Nicio problemă, noi suntem acolo. Toate astea, acompaniate de plânsete când insistam să plecam. MI-NU-NAT!
Haosul din casă? Până să devin mamă cu siguranță nu știam ce e haosul. Acum știu!
Ei bine… după o zi în care te joci, alergi, schimbi scutece, gătești trei feluri de mâncare, hrănești un mofturos, te joci iar, speli și întinzi rufe, dai cu aspiratorul și cu mopul, aduni jucării non-stop și mai freci și mobila cu soluție antibacteriană nu care cumva să intre copilul în contact cu fel și fel de microbi, vine seara. Teoretic ar putea fi o noapte albă. O noapte în care să faci dragoste, să vezi un film bun, să faci dragoste iar și să adormi fericită în brațele soțului tău. Asta ar trebui să urmeze seara, nu?
Ei bine… după câteva luni sau chiar ani de program din acesta absolut infernal, credeți-mă că seara, doar la o noapte albă nu mă puteam gândi. Ba chiar m-am și speriat la un moment dat. Mi-a trecut prin gând ideea că, dacă cumva vine soțul lângă mine cu chef de „gălăgie”, să-l trimit la alta, fară niciun fel de supărare. Da!
Bineînțeles că nu am făcut-o, dar gradul de oboseală la care ajunsesem pur și simplu mi-a afectat judecata. Ce am făcut? Am dormit profund și am avut norocul să am parte de o noapte fără niciun episod de țipete, iar dimineața mi-am reparat greșeala „doar gândită”. Aham, sexul de dimineață e mai bun decât o cisternă de cafea!
Să ai un copil nu e ușor mai ales dacă refuzi orice fel de ajutor. Mă refer la bone, bunici, creșe… Nu e ușor să crești un copil, să fii acolo pentru el 100%, oră de oră, clipă de clipă.
Nu e ușor să fii implicat 100% și știți care e norocul meu? În toată povestea asta nu am fost singură nicio secundă. Am acasă un taticool exact așa cum sunteți voi, cei de la Taticool. Omul de lângă mine mi-a fost și îmi este alături și, cu mâna pe inimă, o spun că fără el nu știu dacă aș fi reușit să mă descurc. Dar tot am avut momente când oboseala mi-a luat mințile și am uitat de noi.
Aceasta este replica unei cititoare ca reacție la articolul de mai jos:
Răbdare și înțelegere, dragelor și dragilor! Împreună le vom rezolva pe toate.