A trecut un an de la #Colectiv. Un an din ziua în care am crezut că ceea ce văd, aflu, trăiesc nu e real.
Țin minte perfect noaptea aceea. Eram acasă cu soția și fiul meu. Piciul dormea deja de ceva vreme, noi ne uitam la un film. Aveam telefoanele pe silent, din reflex, și, la un moment dat, și-a luat nevastă-mea telefonul să vadă cât e ora.
Nu mai țin minte exact cât arăta ceasul dar aveam amândoi o grămadă de mesaje și apeluri: „Sunteti ok?”, „Dă un semn când vezi mesajul să știu că ești bine!”, „Spuneţi-mi că sunteți acasă, vă rog!”. Ne-am panicat. Am aflat imediat despre ce era vorba și din ziua aceea nu am mai fost oameni.
Aveam prieteni în clubul acela. În noaptea aceea… I-am sunat dar… nu mi-a răspuns nimeni. Nimeni nu știa nimic de ei. Mă uitam la televizor și în haosul acela speram, mă rugam să ii văd pe ei, prietenii mei, că sunt eroi. Unii dintre eroii aceia care își salvau semenii și nu aceia care erau purtați pe brațe.
Da, poate sună egoist, dar sunt sincer. Speram să văd, să aflu asta. N-a fost să fie… Unii nu mai sunt azi printre noi, alții încă luptă pentru viața lor. Luptă pentru o viață măcar apropiată de cea pe care o aveau înainte de acea zi teribilă. Zac prin spitale, trec prin zeci de operaţii, dureri fără margini și se întreabă „de ce ei?”. Sunt departe de familiile lor, departe de oamenii cu care au petrecut în noaptea aceea până când flăcările i-au cuprins. Au trupurile mutilate, sufletele distruse, amintirile acelei nopţi încă vii.
Nu îmi pot imagina ceea ce simt, ceea ce trăiesc acum, însă, ce pot să fac este să le fiu alături.
Trebuia să fim și noi în seara aceea acolo. Nu ne-am dus pentru că vroiam să stăm acasă cu cel mic. Dacă aș fi mers? Ma refer strict la mine pentru că nu-mi pot imagina soția în haosul acela. Nu vreau să fac asta.
Dacă aș fi mers eu acolo în seara aceea? Poate astăzi nu mai eram aici să mă bucur de viață, de familie, de nimic… sau poate eram și eu într-un spital, în străinătate, rugându-mă ca tot coșmarul să ia sfârșit, rugându-mă să scap de dureri, de chin, de depresie, rugându-mă ca atunci când mă trezesc din următoarea operație totul să fi fost doar un vis. Nu am fost în seara aceea acolo, dar sunt astăzi aici!
Sunt viu, sănătos, am o familie perfectă, trăiesc în România!
Trăiesc într-o Românie pe care nu mi-o doresc. Trăiesc într-o Românie defectă, bolnavă, debusolată. Trăiesc într-o Românie unde cuvântul corupţie e la fel de cunoscut ca și cuvântul „OK” în lumea întreagă. Trăiesc într-o Românie unde şpaga, pilele, relaţiile, expresia „las-o, măi, că merge și aşa” sunt la tot pasul. Trăiesc într-o Românie în care banii nu îți ajung…
Însă trăiesc într-o Românie care nu mai vrea să accepte tot ceea ce am scris mai sus. Trăiesc într-o Românie pe care o simt că începe să vibreze. Cel puțin de acum un an. Trăiesc într-o Românie în care tinerii, eu, tu, vecinul și studentul, care e mulțumit cu o porție de cartofi prăjiţi și o bere, nu mai vor să tacă. Nu mai vor să înghită minciunile, înşelătoriile, dusul cu vorba sau promisiunile deşarte. Trăiesc într-o Românie unde încep să se ceară fapte și mai puțin vorbe. Ei bine, de asta, încă sper.
Am avut ocazii cu duiumul să plec din țară. La un moment dat, pe când încă nu eram părinți, frustraţi și revoltaţi de hoţia în care trăim, de minciunile care ne sunt servite zi de zi, de tot și de toate, am vrut să plecăm afară. Nu conta unde, nu conta pe ce post. Doar să plecăm și să o luăm de la capăt într-o lume mai bună.
Nu am făcut-o. Au fost doar gânduri, dar nici măcar nu am încercat. Niciodată. De ce? Pentru că speram într-o Românie bună pentru mine și familia mea. Apoi a venit moartea poliţistului Gigină care-i deschidea calea ministrului Oprea. Apoi Colectiv. Apoi… haosul din spitale, bacteriile nenorocite care au omorât oameni pe capete… câte și mai câte adunate și aduse aminte.
Speranța mea era ştirbită într-un mod sever şi mă simțeam cu mâinile legate. Mă simțeam captiv într-un loc în care doar cu mare noroc poți supraviețui. Într-un loc putred!
Apoi m-a izbit solidaritatea. Lumea s-a trezit. A ieșit în stradă. S-a săturat. S-a schimbat un guvern, lucrurile au început să se miște. În mediul online, lumea s-a mobilizat și încă se mobilizează. Lor, celor care ne-au prostit atâţia ani, a început să le fie frică! Frică de un popor care nu mai vrea să plece capul, care nu îi mai acceptă așa.
Aseară, după ce m-am uitat la televizor și am văzut mii de oameni care au aprins o lumânare pentru cei plecaţi mult prea devreme dintre noi, după ce am văzut firul evenimentelor trecute, tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul acestui an, m-am dus lângă patul fiului meu. M-am uitat la el cum are somnul liniștit, cum nu-l apasă nicio grijă. Aşa vreau să rămână!
Copilul meu, ca și copilul tău merită să trăiască o viață bună. Merită să fie fericiți, să se dezvolte, să crească într-o societate civilizată, în condiții bune. Pentru ei trebuie să luptăm! Pentru ei, dar, în egală măsură, și pentru noi trebuie să fim prezenţi. Să nu mai acceptăm tot ceea ce ni s-a servit pe tavă atâţia și atâţia ani. Încă sper într-o Românie în care copilul meu și al tău poate să crească decent, sa crească frumos şi sigur.
Cum facem asta, mă vei întreba? În primul rând, ieși la vot! Nu-i lăsa pe alții să decidă pentru tine. Dan Cruceru a zis-o cel mai bine. Nu mai accepta să fii prostit! Nu mai accepta jumătăţi de măsură! Nu mai accepta mediocrul, șterge-ţi din minte expresia „lasă, măi, că merge și aşa”.
Nu mai merge! Nu mai are voie să meargă! Pentru tine, pentru copilul tău, pentru noi toți, nu mai are voie să meargă! Schimbarea începe cu noi și dacă înțelegem asta sunt sigur că vom reuși să ne creştem copiii într-o Românie pe care ne-o dorim. Drumul e lung dar nu imposibil.
Trebuie să credem asta!