Acum e așa. Ieri, era așa:
Și se crede mare. La patru ani și jumătate, vrea să le facă singură pe toate. Să cânte la platane, să mănânce, să se spele, chiar și să taie fructe, moment în care pe noi ne trec toate transpirațiile.
Una peste alta, îi încurajăm cât putem de mult independența, dorința de a se descurca singură. Ni se pare una dintre principalele calități pe care trebuie să le cultivăm la copiii noștri, astfel încât să se descurce singuri, când vor fi mari.
În week-end, însă, a lovit-o independența supremă: să doarmă acasă la altcineva. Fusesem în vizită la prietenul ei cel mai bun, un puști cu care face o sumedenie de trăznăi, iar seara nu se lăsa dusă din casa vecinilor.
Mai mult, ne-a spus ferm că ea doarme acolo, că face petrecere în pijamale și că ne vedem în dimineața următoare.
Măi nene, cum așa? La vârsta asta, fiică-mea vrea deja să doarmă în altă parte? M-au luat toți nervii nervoși, m-am perpelit pe toate părțile și m-am blocat, neștiind cum să o extragem de acolo.
Am discutat cu ea vreo 30 de minute despre faptul că e încă prea mică, despre cât de frumos e la ea în cameră, că are nevoie de noi, că se trezește noaptea și strigă după mami, că nu se va simți bine să doarmă în vecini.
Ea nu și nu. Mai mult, ne cam lua și la mișto. Citez: „Uite, înainte să ne culcăm, fac o poză și vi-o trimit. Ca să vă uitați la mine toată noaptea!”. Auzi ce i-a trecut ei prin cap!
După îndelungi negocieri, am realizat că nu se poate altfel. Forța nu e acceptabilă în familia noastră. Așa că trebuia să o lăsăm acolo, să simtă independența asta.
Momentul despărțirii a fost fabulos. Ne-a pupat îndelung, ba chiar a lăcrimat puțin de emoție. Simțea că e un moment important, că e o premieră. Dar n-a vrut să meargă cu noi nici în ruptul capului.
Așa că am plecat. Cu inima strânsă, cu sufletul țăndări. Am zis, totuși, să așteptăm puțin să vedem până unde duce independența copchilei.
Ne-am așezat amândoi pe o bancă în fața blocului, mi-am aprins o țigară, ne-am privit în ochi. Apoi am strâns telefoanele în mâini. Speram să fim sunați imediat că vrea Prințeasa la noi.
1 minut, două, trei. Nimic. Greu se mai scurg minutele astea.
În al patrulea minut, sună telefonul. Slavă Domnului! Gata, s-a terminat cu independența. „Hai să o luați acasă că e toată un bocet!”
Și să vezi ce copil supus și iubitor aveam. Ce ne mai pupa, ce ne mai iubea. „O să vreau să dorm aici altă dată. Peste un an sau cinci!”. Eu sper că peste 20, gândeam eu, în timp ce o îmbrățișam.
Mda, cam asta e povestea. Vine un moment în care copilul tău nu mai vrea să doarmă sub același acoperiș cu tine, în care vrea să plece, să fie mare, adult, independent.
Momentul ăsta va veni prea devreme pentru orice părinte. Iar când va veni, nu vei dormi toată noaptea cu gândul la el. Dar va fi dezastru dacă îi vei interzice, dacă vei căuta să-i nărui visurile de independență. Îl vei blaza, îl vei îndepărta de tine, te va privi ca pe un obstacol.
Eu zic să-l lași să facă ce-și dorește. Să-l lași să simtă independența. Mai devreme sau mai târziu, va veni singur înapoi, pentru că nicăieri nu se va simți mai bine ca acasă! Dacă acasă înseamnă într-adevăr acel cămin frumos, în care el a crescut înconjurat de dragoste, de încredere și de prețuire.
Acum sunt fericit. Independența fiică-mii a durat doar cinci minute. Vom vedea data viitoare. Sper că peste 20 de ani.
*** Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i share să-l citească toată lumea.
*** Poate te interesează și „15 lucruri pe care un tată de fată trebuie să le facă”.