Când vine vorba de imaginaţie bogată, cu copiii nu te pui. În zadar îţi faci impresii bune despre tine. Îţi sunt net superiori şi au talentul de a te lăsa fără grai.
Da, e şi cazul meu.
Prinţul casei are abia 3 ani, dar cu toate acestea nu există zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu mă întreb cum funcţionează creieraşul acela al lui de scoate fel şi fel de bazaconii interesante pe gură.
Ultima e top!
Ne hotărâm noi să facem o escapadă în natură.
-Unde mergem?
-Facem un picnic? Ce ziceţi?
-Da, am putea, dar e prea cald.
Stă a mea soţie, se gândeşte, se gândeşte şi zbang! Vine cu ideea:
-Cum ar fi să mergem la Salina Prahova?
-Da, super tare ideea! Mergem!
Mă uit la ceas, 9.00. Fac calculele, urma să ajungem acolo cam într-o oră şi jumătate. Perfect.
-Gata, aşa facem! Vizităm salina, apoi mergem şi mâncăm la un restaurant drăguţ, ne mai plimbăm şi seara venim acasă.
-Da, aşa facem.
Ne-am îmbrăcat, am urcat în maşină şi pe aici îţi e drumul. Din spate se aude la un moment dat: (pentru a o suta oară, aceeaşi întrebare)
-Unde megem?
-La salină, mama. Mergem să vedem pereţi mari, mari de sare.
-Da, bine.
Într-un final, ajungem la salină. Plătim biletele, 20 de lei de persoană, noi adulţii, iar piciul gratuit că… e pici. Urcăm în microbuz, că aşa se coboară acum în salină şi pornim la drum.
Vede al meu că intrăm în tunel. Panică. Începea să chiţăie pe lângă noi că e prea întuneric. Coborâm, coborâm, coborâm şi nu ne mai oprim.
-Am agiuns?
-Imediat ajungem. În 5 minute suntem în salină.
-În cici nupte? (În 5 minute?)
-Da, iubire. În 5 minute.
Şi ajungem. Coborâm din microbus şi primul lucru care ne izbeşte e frigul.
-E fig aici.
-Da, mama, aşa e la salină.
Îl îmbrăcăm pe prinţ şi intrăm. Şoc, blocaj. Pereţii aceia înalţi şi impunători, semi-întunericul, galeriile acelea imense pur şi simplu i-au tăiat răsuflarea.
-Wooooow… Ce mos e aicea… (Wow, ce frumos e aici)
-Îţi place?
-Da, aide să vedem ce mai e aici. (Da, haide să vedem ce mai e aici)
Ne-am plimbat prin toate galeriile, ne-am făcut poze, am admirat sculpturile, am pipăit pereţii şi, în timp ce încercam să îi explic cum s-au format anumite lucruri pe acolo din sare, al meu se blochează brusc cu ochii aţintiţi în tavan. Se uita la un pod construit din lemn care era luminat cu ceva instalaţie de brad. Era departe tare podul acela.
-Ce ai păţit, tati? La ce te uiţi?
Nimic.
-Tudor, la ce te uiţi? La podul acela?
-Tati, tu ştii unde am benit? (Tati, tu ştii unde am venit?)
-Unde am venit? La salină am venit.
-Nu, tati. Aici nu e salina.
-Dar ce e?
Cu o mină super mega serioasă şi convinsă îmi spune:
-Tati, aici e casa lui Benet! (Tati, aici e casa lui Batman).
Eh, şi cu revelaţia asta totul a căpătat alt sens. Fiecare văgăună întunecată din salina Prahova era dormitorul, baia, bucătăria, biroul, locul în care Batman îşi ţine costumele. Totul a primit personalitate, totul a căpătat sens în mintea lui.
-Păi, măi, tati, oare îl găsim şi pe Batman?
Aici am luat şah-mat!
-Nu, tati… mi-a răspuns cu părere de rău şi parcă mă şi compătimea pentru ce am putut să întreb. Nu îl găsim pe Benet. Benet e pecat!
-Unde e plecat?
-Să saveze lumea, tati. Acolo e pecat… (Să salveze lumea, tati. Acolo e plecat)
Vă jur că mie mi-au dat lacrimile. Pur şi simplu sunt dezarmat în faţa lui şi mai ales în faţa imaginaţiei lui. Ador să văd cum îşi ţese în căpşorul acela poveşti, cum îşi găseşte explicaţii, cum dă lucrurilor sens şi cum îşi croşetează scenarii.
Ador treaba asta la el!
Aşa că de acum Salina Prahova a crescut în ochii noştri şi simt eu că o vom vizita des. Des… Foarte des… Cine ştie? Poate îl găsim pe Batman pe acolo până la urmă.
Pe voi? Cu ce vă surprind copiii voştri?