Când un tată o ia razna, o ia razna cu totul!

sursa foto: babycenter.com
sursa foto: babycenter.com

Acum câteva luni mi-am pus în cap că trebuie să îmi învăț băiatul să meargă de-a buşilea. Am citit eu fel și fel de articole din care am aflat că, de pe la 7 luni, așa… ar cam trebui să o ia din loc. Al meu avea deja 8 luni și nici cea mai mică intenție să facă vreun pas. Nu, dom’le! Târâtul era perfect și acela doar dacă era super mega extra motivat. Altfel nici nu îi trecea prin cap să depună măcar un minim efort.

Am încercat în fel și chip. Îl puneam eu în poziție, îi puneam suzeta (marea lui dragoste) la o distanță considerabilă și încercam să îi arăt cum se face. Nimic… Îmi venea în cap bancul acela cu papagalul bețiv. Îl știți? Vi-l zic mai încolo. Al meu nimic. Se uita la suzi ca la ceva „hard to get” și cam atât. Renunța. Am încercat și cu jucării dar la fel, niciun efect. Ba chiar pe alea nici că le băga în seamă. Nu erau lângă el? Nicio problemă! Nu avea mare nevoie de ele oricum. Un boem din născare!

Mai citesc eu ce mai citesc pe net și dintr-un articol oarecare aflu că bebeluşii ăștia mici și deștepți imită tot ce văd, dacă într-adevăr sunt captivaţi și interesaţi de ceea ce fac cei din jur. „Gata, tată! Stai așa că te învață tăticu’ să mergi de-a buşilea!”. Și uitați-vă voi la mine cum mi-am sfredelit genunchii pe parchetul din sufragerie sau din dormitor încercând să-l fac pe pitic să mă imite. Stătea tolănit pe covorul lui de burete, uitându-se fascinat la mine, într-o poziție ce-mi amintea de acele „lazy days” de pe plaja din Vamă. Nicio apăsare, niciun gest că ar vrea să facă ceva, nimic. Stătea întins pe o parte, rezemat în cot. Îi mai lipsea un pai în colțul gurii și mi-l puteam imagina stând așa liniștit chiar și pe o pajişte…

Am încercat asta vreo câteva săptămâni bune. Umblam doar în patru labe și când încercam să îl așez și pe el în aceeași poziție aveam parte de același rezultat: tolănit pe burtă, târât prin toată casa și nimic mai mult. Măi, tătici cool ce sunteţi! Nicio intenție măcar! Deja eram frustrat.

A mea soție râdea cu niște lacrimi de crocodil de fiecare dată când mă vedea.

-Măi, dar pe tine nu te îngrijorează treaba asta? Dacă are vreo problemă de nu merge de-a buşilea? Alți copii merg…

În câteva cuvinte spuse cu o oarecare superioritate aflu că e super relaxată. A vorbit deja cu pediatra și a liniștit-o instant. Nu toți copiii e musai să meargă de-a buşilea, unii merg direct în picioare și oricum băieții sunt mai leneşi. Al nostru nu avea absolut nimic, era perfect sănătos. Poate partea dorsală puțin mai grea… :)). Eram pregătit să renunț dar cum nu-mi stă în caracter, m-am încăpățânat și am continuat mersul meu de patruped prin toată casa, toată ziua!

Mergeam afară în pantaloni scurţi și toată lumea se uita dubios la mine. Aveam genunchii roşii! La fotbal devenisem subiectul preferat de miștouri al colegilor de echipă dar nici că-mi păsa. Aveam o misiune importantă de dus la bun sfârșit.

Într-o zi au venit în vizită niște prieteni care au în dotare o fetiță cu câteva luni mai mare decât băiatul meu. A fost chimie și dragoste la prima vedere. Al meu era fiert. Unde era cea mică trebuia să fie și el, jucăriile i le dădea una câte una. Nici eu și nici soția nu bănuiam că știe să dea lucruri. Era și asta pe lista noastră cu chestii pe care trebuie să îl învăţăm. Eram cam mirați, ce-i drept. Eh dar bomba și şocul suprem au venit în momentul în care fetița prietenilor noștri a început să patruleze nestingherită prin casă. Al meu stătea în fund, între jucării și o urmărea cu privirea. Era atât de concentrat la ea, încât în doar câteva secunde s-a așezat singur în patru labe și a pornit FĂRĂ NICIUN EFORT, FĂRĂ NICIO EZITARE pe urmele ei. Mergea perfect de-a buşilea, de parcă făcea asta de când s-a născut. Nu mai eram în stare să scot un sunet! Mă uitam șocat la el și, instinctiv, mi-am pus mâna pe genunchi. Încă aveam pielea sensibilă și mă cam usturau. Soția m-a văzut și pe mine și pe el și a început să râdă isteric. Le-a povestit și prietenilor noștri ce fac de ceva vreme și toată ziua am fost sursa lor de distracție. Eram frustrat până în pânzele albe dar nici nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie și mândrie. Cumva mă consolam că a învățat și de la mine ceva. Pentru psihicul meu era important să cred asta :)).

S-a încheiat vizita, oamenii au plecat și eu, hotărât, am zis că e momentul să fac o tură de apartament cu fi- miu. Mă pun pe poziție și încep să patrulez prin sufragerie. Ce s-a întâmplat???? Aham… Puteți să începeți cu hohotele de râs. S-a așezat în poziția de plajă sau de pajişte și se uita curios la mine. Nu a schiţat nici măcar cel mai mic gest că ar vrea să mă urmeze. Nu îmi venea să cred!!!

De atunci, a mai trecut o lună și fi- miu refuză categoric să meargă de-a buşilea. Vrea o jucărie, se ridică în picioare, se sprijină de ce apucă și merge până la ea. O ia și la fel se întoarce.

Cred că mersul ăsta de-a buşilea i se pare inutil. „De ce să te chinui? De ce să îți înroşești genunchii, dacă până la urmă tot în picioare ai sa mergi?” Sunt sigur că asta își spune.

P.S: Bancul-

Un tip, plictisit să locuiască singur se gândeşte să îşi cumpere un animal de companie. Nu câine, nici pisică pentru că era acasă foarte puţin timp. Aşa că omul nostru se hotărăşte să îşi cumpere un papagal. La pet-shop, vânzătorul îl avertizează că papagalul ales e cam… beţiv. „Nicio problemă”, îşi spune omul. Ajunge acasă și în prima seară toate bune și frumoase. A doua zi, când se întoarce de la muncă, își găsește papagalul mort de beat. A treia zi la fel, a patra… și tot așa. La un moment dat, omul exasperat de cât poate să bea papagalul, îl amenință: „Dacă și mâine te găsesc beat, îți smulg toate penele!”. Următoarea zi vine omul acasă, papagalul nicăieri. Îl găsește într-un final, evident beat, tolănit în pat, în dormitor. Când îl vede, papagalul începe să își smulgă penele zicând: „Pene îmi trebuie mie?”.