Trăim într-o lume nebună. Știm. Totul e du-te-vino, suntem bombardați cu informații de tot felul și din toate părțile. Fiecare clipă e în mișcare, totul e în mișcare, nimic nu stă pe loc. Deloc. Nicio secundă. Noi ne ducem cu valul. Ne agităm, muncim, gândim, găsim soluții, nu ne oprim niciodată. Nopțile ne sunt încărcate de griji, zilele agitate, suntem mereu în întârziere și abia apucăm să respirăm cu adevărat. Să ne oprim, să ne uităm spre cer, să tragem adânc aer în piept, să închidem ochii și să spunem, măcar pentru o clipă: STOP! De multe, foarte, enorm de multe ori, uităm total să facem treaba asta și Doamne… e atât de important.
Îmi aduc aminte că am citit în urmă cu niște ani un studiu alarmant: 1 din 5 adulți suferă de o formă a unei boli psihice: depresie, anxietate…
Când îți e greu, când simți că nu mai poți, că acolo, pe loc îți dai ultima suflare, ce faci? Îți zic eu ce faci: îți spui gâfâind că atunci când nu mai poți, mai poți puțin. Și continui în același ritm nebun.
Ei bine, hai acum să ne gândim la copii. Sunt într-o situație ceva mai delicată. Ei au mult mai multe șanse decât noi ca, la un moment dat, să facă scurt circuit. De ce? Creierașul acela fix ca un burete e în fiecare clipă bombardat de informații: TV, tabletă, telefon, din partea noastră, ceea ce văd în jurul lor, ceea ce aud, ceea ce simt, ceea ce îi înconjoară.
Am stat și m-am gândit în prima fază că asta e realitatea în care trăim. N-am cum să-l menajez pe fii-miu de nebunia asta și aia e, mergem înainte că înapoi degeaba încercăm. Dar nu-mi prea convine situația, sincer. În toată nebunia asta numită viață, vreau ca el să aibă mai multe momente în care să spună STOP. Nu știe să o facă, dar pentru asta sunt eu acolo.
În consecință, fără să vreau, am creat un ritual. În fiecare zi am pentru el aceleași 5 întrebări. Dacă cumva uit să i le pun, mă frustrez. De ce aceleași 5? Pentru că vreau să știu ce simte, ce trăiește, cum percepe. Dacă nu știu, n-am cum să-l îndrum. Dacă nu întreb, n-am cum să aflu :).
Hai că vi le spun și vouă. Sigur vă regăsiți într-un fel sau altul.
Cum te simți astăzi?
Dacă se deschide și începe să îți povestească, fă tot posibilul să îl asculți și să îl înțelegi. De multe ori nu are nevoie să vii cu o soluție. Vrea doar să fii acolo.
Întrebarea asta cred că i-o pun de mai multe ori pe zi. O dată dimineața, când ne trezim, și seara când ne culcăm. Adună atât de multe emoții pe parcursul unei zile, încât îi e și greu să le exprime. La început ne-a fost tare greu. Nu ne spunea nimic. Nici cum a fost la grădi, nici dacă i-a plăcut în parc. Am învățat că, dacă îmi spune ceva, să nu fiu cel care îi și dă soluție. Am învățat să stau, să ascult, să îl înțeleg și abia apoi să îl întreb dacă are nevoie de ajutorul meu. Știți? Ei n-au nevoie mereu de un supererou care să-i salveze. E suficient să învețe că, ori de câte ori, au ceva pe suflet, voi, părinții lor, sunteți acolo să îi ascultați.
Ce ai vrea să facem astăzi împreună?
Timpul cu noi e cel mai mare STOP pe care putem să-l dăm în haosul cotidian. Pentru cei mici timpul cu mami și tati e cea mai curată gură de aer. 15 minute, o oră, 2, 3, 5. Nu contează. Dar să fie de calitate.
Ce te-a făcut astăzi să zâmbești?
Fii-miu râde mult. Îl bucură orice vede. Un copac cu o formă ciudată, un râs haios al altcuiva, un câine, o pisică, orice. În consecință, îl întreb pentru că îl și ajut să își aducă aminte de lucrurile mișto de peste zi și îi rămân acolo, în căpșor și nu le uită.
Pentru ce ești astăzi recunoscător?
Această întrebare vine cumva firesc după ce piciul a început să se deschidă. Întrebându-l asta, nu mă aștept la răspunsuri mari ci aștept de la el să deosebească binele de rău. Spre exemplu, deseori, îmi răspunde că e recunoscător pentru că a fost soare și s-a putut da cu bicicleta sau că am putut mânca o înghețată.
Ai vrea să ne spui ceva și îți este greu să o faci?
Întrebarea acesta o pun doar atunci când simt că ceva îl apasă. Când e neliniștit, trist sau mai… sensibil. Nu vrea mereu să vorbim și îl las în pace să își “rumege” singur sentimentele. Știu că nu ascunde lucruri față de mine, ci pur și simplu vrea să le gestioneze singur, vrea să își dea seama care e problema în realitate. Și 100%, când descoperă, vine și spune.
Îmi place să cred că i-am creat o zonă sigură acasă. Acolo nimeni nu îl judecă, nimeni nu îi impune o părere, nimeni nu îi spune “așa trebuie să faci pentru că așa spun eu!”. Așa lui îi este mult mai ușor să se exprime și împreună putem rezolva orice.
E atât de important să ne mai dăm STOP. E atât de important să fim atenți la noi, la cei mici, la noi ca familie. E poate cel mai important…