Am rămas într-o zi acasă singur cu prinţul moştenitor. „Mamă ce distracţie o să fie pe noi”, mi-am zis. În capul meu, eram convins că soaţa, înainte să plece într-o aventură pe la mall cu fetele, na, că merită şi ea un răsfăţ, ne va lăsa totul pregătit, iar noi, ca boierii ne vom delecta cu mâncărică de aia bună, cu suc făcut exact aşa cum îi place copilului, cu covrigii de Buzău puşi la loc de cinste şi tot tacâmul. Am avut, însă, parte de o mare, dar mare surpriză.
Ne trezim noi frumuşel dimineaţa, îi dăm copilului laptele şi ne pregătim pentru o zi plină de distracţie. Afară frumos, cald cât permite toamna asta, numai bine de plimbat, jucat şi făcut orice mişto. Îmi beam cafeaua liniştit în bucătărie până când a mea l-a schimbat şi pregătit pe prinţ pentru o nouă zi când mă trezesc cu ea în bucătărie având o foaie în mână. Vă jur! Când ştiu că pleacă şi o văd cu o foaie în mână, mă ia panica. Îmi aduc aminte de prima oară când m-a lăsat singur cu el o zi întreagă.
-Ce ai în mână, iubito?
-Lista cu ceea ce trebuie să faci, iubitule! Nu ai spus tu că te descurci cu toate?
-Ba da, aşa am spus. Mă luaseră transpiraţii reci.
Cu câteva zile în urmă, am avut o discuţie prin care îi spuneam cumva intrigat că nu înţeleg de ce se zbate atât cu gătitul, că doar pentru cel mic nu cred că e atâta treabă de făcut. Mare greşeală am făcut.
Am zis-o aiurea şi normal că a înţeles prost la ce m-am referit. În capul meu, mă gândeam că doi cartofi se fierb mai uşor decât 12, că o bucăţică de carne se fierbe mai uşor decât un pui întreg. Eh, ea a înţeles că o acuz că nu se organizează bine, că nu se descurcă şi că eu aş fi mai bun ca ea. Repet! Mare greşeală am făcut. Ştiam că va veni ziua în care mi-o va plăti cu vârf şi îndesat, chiar dacă, după lungi explicaţii şi cenuşă în cap din partea mea, a înţeles ce am vrut să spun.
-Bun. Uite aici lista pentru astăzi.
O iau cu mâini tremurânde şi încep să citesc:
- Copilul se schimbă înainte de masă, înainte de somn.
- Se spală la fiecare schimbat de scutec.
- Se dă cu cremă.
- Se schimbă hainele dacă s-a pătat sau a transpirat.
- Nu exagera cu covrigii!
- La prânz mănâncă mazăre. Ai ingredientele pe blatul din bucătărie. O pregăteşti când el doarme!
- Pune-i apă proaspătă în pahar!
M-a văzut că citesc cu mare atenţie şi m-a întrebat:
-Crezi că te descurci?
Ce era să îi spun? Că nu?…
-Normal, iubita mea! Hai, fugi şi distrează-te, noi vom fi bine.
-Poţi să mă suni pentru orice că am telefonul la mine.
A plecat în scurt timp şi mi-am intrat în rolul de părinte „full time job”. N-aş fi sunat-o pentru nimic în lume atât de ambiţios eram.
Hai cu joaca, hai cu distracţia, hai cu dansul şi petrecerea. Într-un final glorios reuşesc să-l culc după o porţie zdravănă de fructe cu brânză şi fugi, George, în bucătărie că te aşteaptă găteala.
Recunosc: în sufletul meu speram sincer ca soaţa să îmi lase şi reţeta pentru acest preparat minune, dar ce să vezi? Şi-a pus şi ea ambiţia cu mine. Nu mi-a lăsat nimic în afară de un postit pe care scria mare şi clar „Te iubesc, tătic perfect!”. Păi clar trebuia să fiu perfect. Măcar în acea zi.
Dar cum se face mazărea aia, totuşi? Jur că habar nu aveam. Noroc cu mama… O sun, deşi ştiam clar că va râde cu lacrimi de mine şi întâmplarea va fi sursă de amuzament multă vreme… Plănuiam să o rog să ţină secretul deşi pe undeva mă aşteptam să nu poată…
-Mama, te pup! Cum făceai tu mazărea aia bună, bună? Vreau să o surprind pe minunata mea soţie şi jur că am uitat cum se face.
-Ai uitat, pe dracu! Habar nu ai să faci şi recunoaşte că o faci pentru copil.
Na… să mai vrei să îţi minţi mama. Niciodată nu mi-a ieşit.
Am stat cu ea la telefon până mi-a dat toate datele problemei şi m-am pus pe treabă.
Surpriză! S-a trezit prinţul. “Mult ai mai dormit…”, m-am gândit. Trecuse abia jumătate de oră. Ok… de gătit trebuia să gătesc, deşi mi-a trecut prin cap să cer ajutor. Ce să mai? Împreună cu copilul am întors bucătăria cu susul în jos, am făcut mare haos şi am murdărit aproape toate vasele din casă. Habar nu am cum am reuşit să fac asta dar s-a întâmplat. Eu tăiam morcovii pe tocător, el îi arunca în chiuvetă sau pe jos. Tăiam ceapa, el arunca după mine cu boabe de mazăre sau încerca să le mănânce.
-Tati, punem şi mărar?
Mă aproba ferm. Am pus şi mărar.
-Punem mai mulţi morcovi?
Un „da” hotărât!
-Punem şi puţină sare?
Am pus şi puţină sare, apoi dă-i şi supraveghează preparatul minune. Când a fost gata, mirosea la mine în bucătărie de-mi era ciudă că n-am făcut mai multă mâncare…
Copilul a ras castronul, eu am fost super încântat şi îmi aşteptam soaţa acasă ca un toreador victorios care a înfrânt cel mai abil şi fioros taur din arenă. Ştiţi însă ce am uitat? Să spăl vasele… Dar nu că am uitat aşa… oricum. Am uitat de ele de parcă nici nu aveam bucătărie în casă.
A venit a mea frumoasă soţie acasă, m-am lăudat cu tot ce am făcut, m-a pupat, m-a iubit, m-a alintat, după care a intrat în bucătărie. Ştiţi cum a strigat? De s-a cutremurat casa!
-Georgeeeeee! Retrag tot ce am spus!
Mai să o iau în serios. Atunci mi-am dat seama ce am făcut şi am început să râd în hohote. A ieşit şi ea din bucătărie râzând, s-a aşezat la mine în braţe şi m-a pupat apăsat pe buze:
-Să nu te mai crezi atât de perfect, imperfectul meu perfect!
Dați-i [play] melodiei, că tot e la modă.
M-am dus spăşit în bucătărie, am spălat vasele şi ştiţi cu ce m-am ales? Cu multe alte zile în care am rămas chef bucătar. Şi mai ştiţi ceva? Îmi place super mult să fiu perfectul ei imperfect pentru că ea înseamnă pentru mine acelaşi lucru.
P.S: De spanac, m-am gândit mai bine şi nu vă mai povestesc… A fost cam ca la mazăre, dar dacă cineva vrea reţeta, să-mi scrie 🙂