Când îți va fi greu, copile, te voi strânge în brațe!

Mi-am dorit să aud vorbele astea toată copilăria.

Ți-e greu? Vino să te strâng în brațe! Va trece! Va fi bine! Sunt alături de tine și, împreună, le vom depăși pe toate!

Am crescut în familia aia tradițională. Tata era stâlpul. Drept, serios, dur. Întotdeauna. Așa că nu m-a strâns în brațe. Aproape niciodată. Cel puțin nu să-mi amintesc eu.

Anii au trecut, unul câte unul. Brațele lui, atât de mult dorite de mine cândva, îmi deveneau tot mai străine. Atât de străine, încât, la un moment dat, nu le-am mai vrut.

Cu ce să mă ajuți tu? Nu m-ai ajutat niciodată. Mă descurc singur!

O aveam pe mama. Dar nici ea nu reușea să iasă prea des din educația aia tradițională. Muncea cu mine enorm, făceam teme deși venea ruptă de oboseală de la schimbul III. Dar nici despre ea nu-mi aduc aminte să mă fi ținut în brațe când îmi era greu. Din contră…

Fii bărbat! Pune mâna și muncește mai mult și vei reuși!

Astea erau cuvintele ei în momentele mele grele. Și, deși nu erau egale cu luatul în brațe, încurajările ei au funcționat. Cumva. Am muncit și mai mult. Și am reușit să las în urmă sărăcia tradițională a unei familii din provincie. Am scăpat. Am fugit în București. Am muncit. Am reușit.

Peste ani, peste mulți ani, azi, însă, nu-mi amintesc îmbrățișările părinților. Și scriu despre asta ca despre ceva pe care, cu siguranță, mi l-am dorit în copilărie.

Acum sunt om mare, la casa lui. Și verticalitatea tatălui, îndârjirea mamei, toate astea m-au făcut omul de azi. Dar nu am avut îmbrățișările.

Nu știu dacă mi-ar fi fost mai bine dacă le-aș fi avut. Habar n-am. Poate, la un moment dat, mi s-ar fi părut grea orice prostioară și n-aș mai fi avut ambiția unui copil crescut spartan. Nu știu.

Știu doar că, acum, peste zeci de ani, în cap am o imagine: să fi fost strâns în brațe. Eu, copil, ei adulți, părinții mei. De fapt… nu e o imagine. E un vis. O dorință.

Când îți va fi greu, copile, te voi strânge în brațe!

Nu trece o zi în care să nu-mi iau fata în brațe. Nu trece. O strâng în brațe și îi spun că o iubesc. Nu are nevoie de îmbrățișările mele tot timpul. Ba chiar, uneori, o încurcă pentru că îi opresc joaca.

De fapt, cred că eu am nevoie de îmbrățișările cu ea. Da, cred că eu sunt cel care are mai multă nevoie. E atâta dragoste în mine! Adunată în atâția zeci de ani!

În schimb, când îi este greu, vine singură și cere să fie îmbrățișată. Da, știe că are voie, știe că e dorită, știe că acolo, în brațele mele, e în siguranță. E locul acela special, acolo unde ea se simte protejată 100%. Am învățat-o asta, prin acest simplu gest: că am luat-o în brațe.

Habar n-am dacă o cresc bine. S-ar putea… de prea multă dragoste, de prea multă îmbrățișare, să-i știrbesc din ambiție, din răutatea de a vrea să reușească. Se poate.

Dar… sub nicio formă nu-mi doresc ca, peste zeci de ani, ea să aibă un vis: să fi fost îmbrățișată de tatăl ei. Zilnic, când se juca. Din senin. Dar mai ales atunci când i-a fost greu.