Am fost zilele trecute într-o vizită scurtă la niște prieteni și, când am intrat în casă, șoc! Copilul lor de 2 ani și jumătate plângea la el în pătuţ de zici că i s-au înecat toate corăbiile și echipajul a pierit în mare, iar, în toată casa, cocoțate pe dulapuri, blat de bucătărie, cuier, era plin de jucării.
-Ce faceți, fraților? Vă pregătiți de curățenie?
-Nu chiar… Suntem în plină pedeapsă.
Da, cel mic era pedepsit pentru că și-a aruncat jucăriile prin toată casa, a stricat vreo două, părinții l-au rugat în repetate rânduri să înceteze și el nu și nu. Pur și simplu, de nervi, le făcea în ciudă și basta.
Oamenii, ca și noi, nu sunt adepții pedepselor dar au ajuns la capătul răbdării. Cum nu îi convine ceva, cum nu primește ceea ce își dorește atunci pe loc, copilul lor trântește tot ce îi apare în cale. De la jucării la încălţăminte, scaune, vase, tot! Nimic nu-i scapă.
Îngrijorați de reacţiile pe care le are, prietenii ăștia ai noștri s-au dus la psiholog. Se gândeau că o avea copilul ceva. Că o fi bolnav, că o avea o problemă cu nervii, că fac ei ceva greșit, că nu se simte iubit, că… la toate nebuniile s-au gândit.
Problema a fost, de fapt, foarte simplă. Psihologul le-a explicat omeneşte că cel mic nu are nimic, dar trece printr-o fază foarte normală, prin care trec cei mai mulți copii: vrea să facă foarte multe lucruri, simte că poate și vrea cu toată fiinţa lui, dar nu se poate face înțeles. Da. Inconsecvenţa dintre abilitățile lui dobândite și incapacitatea deplină de a se exprima creează frustrare. Și, când cel mic e frustrat, apar nervii și reacţiile „neşlefuite”.
„Nu e panică dacă treceți prin așa ceva, le-a spus psihologul. Cu timpul, toate aceste lucruri se rezolvă.” Lucrurile se rezolvă atunci când cel mic învaţă să îşi controleze emoţiile. La vârste mici sunt incapabili de aşa ceva.
Cu timpul însă, vor înţelege că pot rezolva lucrurile şi altfel decât prin plâns, aruncat, ţipat sau trântit pe jos. În unele cazuri se pare că întreg acest proces poate dura până pe la 4 ani.
Soluția este și, de această dată, răbdarea. Cel mai important, în aceste momente de „criză” este să fii lângă copilul tău. Să încerci să îl înțelegi, să îl ajuți chiar dacă el refuză categoric să ridici și măcar un deget pentru că, nu-i așa? el vrea să facă totul singur. Te descurci tu să îl ajuți fără să își dea seama.
Ce poți să faci cel mai rău? Să ţipi, să te ambiţionezi, să îți pierzi cumpătul.
Pare o situație albă sau neagră, dar cum peste tot e o cale de mijloc o avem și aici. Cei mici trebuie să știe că, în viață, există reguli. Când se „sare calul”, apar consecințele. Chiar dacă par că nu înțeleg foarte multe lucruri, de fapt, înțeleg mai mult decât noi ne dăm seama și tocmai de aceea întind coarda, câteodată, la maximum. Vor să vadă cât le merge.
În aceste situații, trebuie trasă o linie clară și, tocmai de aceea, prietenii noștri au găsit o soluție, la ei, funcționează.
- Când copilul aruncă o jucărie, aceasta este ridicată undeva sus, unde nu poate să ajungă la ea, ca să înțeleagă că, dacă a aruncat-o, înseamnă că nu mai are nevoie de ea. I se va face dor și va ști că nu a reacţionat ok. În mod neapărat, trebuie să i se explice de ce anume jucăria aceea este pusă undeva unde el nu poate să ajungă.
- Când insistă și insistă în a face ceva nelalocul lui și nimeni nu se mai poate înțelege cu el, timp de EXACT 2 minute stă la el în pătuţ, iar mama sau tata îl liniștesc vorbindu-i calm. După ce trec cele două minute, iar celui mic i-a trecut furia, tot mama sau tata îi explică de ce a stat două minute în pat, ce a greșit, cum se poate repara greșeala și ce să nu mai facă pe viitor și de ce. Peste partea cu explicatul, nu se sare niciodată. Altfel, cel mic nu înțelege de ce a stat în pat cele două minute.
- După ce piticul ajunge din nou la jucării, cele urcate pe te miri unde încă rămân acolo o bucată de vreme chiar dacă le cere.
-Şi? Are vreun efect? Am întrebat după ce mi s-a explicat tot procesul.
-Ai să râzi, dar da. Dacă nu i-am explica de ce am urcat jucăriile pe tavan sau de ce stă două minute pe ceas în pat, acțiunile astea n-ar avea nicio valoare, dar de când facem asta, „crizele de nervi” s-au diminuat considerabil, ba chiar atunci când are intenția de a arunca o jucărie se gândește de două ori înainte. Încet, încet, înțelege.
Eu încă nu sunt convins deși trecem și noi printr-o etapă ciudată. Lacrimile acelea ale piciului m-au dărâmat, dar sunt conștient că regulile trebuie să existe.
Voi? Cum procedaţi atunci când nu vă mai puteți înțelege cu copiii voștri? Niște sfaturi ar fi tare utile și poate învăţăm unii de la alții.