Ne place ca, în parentingul modern, să vorbim despre empatie, despre a fi deschiși, asumați, drepți. Ne place să credem că îi creștem altfel, că nu copiem stilul părinților și bunicilor noștri care acum, când ne privim copiii, ni se pare barbar.
Noi vorbim despre toate aceste lucruri, le aplicăm, dar foarte rar le conștientizăm. Adică foarte rar le vedem efectele sau ne oprim să ne bucurăm de ele.
Fii-miu are 4 ani. Nu știe cum e să fie comparat cu alții, nu știe să fie rău, să fie egoist. Știe în schimb să fie fericit. Am avut norocul acesta enorm de a putea să-l facem fericit.
A venit natural, a venit din noi și, în fiecare zi, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a dat puterea asta. Da, noi îl vedem bine. Îl vedem deschis, prietenos, glumeț, ghiduș și foarte, dar foarte inocent. Bine… nu vă gândiți că e chiar de pus la rană. Știe și el să manipuleze, să profite, să îți intre sub piele, să te “facă exact ca la Nufărul”.
Știu că vrea ceva anume când mă ia în brațe. Știu când își adună jucăriile că vrea să îi mai cumpăr una, știu când mănâncă repede tot, tot, doar ca să ieșim mai repede cu bicicleta. Știu, că doar e al meu. Eh, dar are el talentul ăsta al lui de copil să te dezarmeze când îți e lumea mai dragă și când te aștepți foarte puțin…
Mergeam într-o dimineață la grădiniță. Ca de obicei, același tipar, nimic nou… Coborâm din mașină, îl iau de mână, intrăm, ne schimbăm și urcăm la sala de clasă. Exact ca de obicei, nimic ieșit din comun, ne luăm în brațe, ne pupăm, ne spunem că ne va fi dor unul de altul și ne încheiem îmbrățișarea cu promisiunea că ne vedem acasă.
În acel moment, normal, ar fi trebuit să mă întorc și să plec. Fii-miu m-a luat de mână, m-a strâns tare de tot și l-am auzit:
-Doamna educatoare!!!
-Da, Tudor!
-Uite, el e tata meu. El m-a învățat să fiu bun, să știi!
Acolo mi s-a oprit lumea. Acolo, în ușa sălii de clasă, eu nu mai eram bun de nimic. De absolut nimic. El, fii-miu, cu cea mai mare sinceritate, a zis asta. A simțit-o atunci, a spus-o atunci, pentru că își dorea ca doamna lui educatoare să știe. M-a terminat definitiv și irevocabil.
Vedeți? Inocența asta a lor, sinceritatea în formă brută, sufetul pe tavă sau cum vreți să îi spuneți o iubesc cel mai mult și îmi e atât de greu să diger ideea că într-o zi va dispărea. Sau… se va diminua foarte, foarte mult. Atât de rău îmi pare…
Eh, și în momentele acestea de totală dezarmare, mă gândesc să mai fac unul. Dane, mă încurajezi?
P.S Pe voi cu ce v-au dezarmat copiii voștri?