Atunci când nu te mai saturi de copilul tău

Pentru mine Crăciunul ăsta este despre altceva. Nu despre mâncare, nu despre cadouri, nu despre agitație.

Îmi sună telefonul. E pe silent, dar îl aud cum bâzâie. Resping apelul. Pur și simplu nu am chef să vorbesc. Era ceva legat de muncă. Probabil am pierdut un contract. Nu contează.

Am împodobit doi brazi, înainte de naștere. Ne-am dorit ca, anul acesta, fiecare membru al familiei, să aibă bradul lui. În total patru. Pe al lui bebe l-am cumpărat deja împodobit. E micuț și are niște globulețe în el. Al meu, cel natural, cel mai mare, a rămas neîmpodobit. Nu am mai apucat. Nu contează.

Îmi sună iar telefonul. Prietenii cu care vom face Crăciunul vor să ne organizăm. Ce gătește fiecare, ce cadouri le cumpărăm copiilor. Le spun că vorbim mai târziu. Nu am chef acum de așa ceva. Nu am apucat să cumpărăm nimic. Dar nu contează.

Soția doarme într-un colț al patului. Iepurește. Din 3 în 3 ore îi dă să mănânce lui bebe, îl schimbă, îl adoarme.

Eu îi veghez pe amândoi. Sophia e în camera cealaltă și desenează ceva. Ar trebui să adorm și eu pentru că sunt rupt de oboseală. După săptămâni întregi de muncă, după o săptămână cu bebe acasă, după foarte multă agitație. Dar nu am chef nici măcar de somn.

Stau și-l privesc. Încontinuu. Are fața curată, rozalie. Gene blonde, câteva fire de păr pe cap. Mânuțe de bătrânel. Pielea nu i s-a refăcut perfect încă. Respiră des. Mult mai des decât o facem noi adulții. Am încercat să respir în ritmul lui. Amețesc.

Îi privesc restul corpului. Body-ul cu „I love Soph” e alb, dar deja prezintă pe ici pe colo urme de lapte. Nu contează. Pantalonașii gri sunt mai mici decât palma mea. Iar șosetele îi sunt largi chiar și lui.

E mic. Foarte mic. Cu totul mi-ar încăpea în ghiozdanul laptopului și ar mai rămâne loc. Totuși medicii au zis că este peste medie. Sunt liniștit.

Continuu să-l privesc. După 30 de minute, la fel. Nu am chef să fac nimic. Acolo e locul meu, în patul acela, în care suntem cu toții. Mai trec 30 de minute, sunt în aceeași poziție. Aproape că nu respir ca să nu-i stric somnul. Și îl privesc. Mi se pare perfect. Un omuleț perfect. Al meu.

Începe să miște. Se înroșește, se strâmbă, dă din nas. Se screme. Își face nevoile. Iar mie mi se pare superb. Urmează ca mami să-l schimbe, să-i dea lapte și să-l adoarmă iar. Și eu să veghez asupra lor. Din nou. Și tot așa, în cicluri de trei ore. Plictisitor, obositor, nimic interesant. Pentru toți ceilalți. Dar nu și pentru mine.

Crăciunul de anul ăsta e altfel pentru noi. Fără zarvă, cu un brad rămas neîmpodobit, fără mâncăruri multe pregătite. Poate fără cadouri.

Dar e cel mai frumos Crăciun. Pentru că eu stau și-i privesc pe ai mei ore în șir. Îi veghez. Și ăsta este lucrul de care am cel mai mare chef Crăciunul ăsta.