Când soața s-a întors la muncă, după ce a stat cu copilul non stop un an de zile, am zis să căutăm o bonă cu care cel mic să aibă chimie, să îi placă să stea în compania ei, ea să fie implicată, să se lase la mintea lui, să se joace, să aibă grijă de el măcar 70% din cât avem noi.
Ce credeți? Am găsit-o! O bomboană de femeie și alta nu. Copilul super încântat, noi la fel. Am zis că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap și alta nu.
Eh, n-aveam nimic să îi reproșăm femeii. Măi, nimic! Copilul mânca, dormea, se juca, era afară cât de mult permitea vremea și tot așa.
Noi i l-am lăsat în grijă cu un program bine stabilit. Somnul era somn, masa era masă și tot așa. De la o vreme, însă, ceva s-a întâmplat. Copilul adormea la prânz tot mai târziu, seara mergea la somn tot mai târziu. Dimineața… se trezea tot mai târziu.
Ce să facem? Ce să facem? Ne-am zis.
-Nu e normal să adoarmă la miezul nopții și nu e normal să se culce la prânz la orele 15. Nu e normal! Tot asta îmi spunea soața, iar eu o aprobam.
Înainte, copilul nostru adormea la prânz maximum la 13.30, iar seara, la 21.30, Moș Ene îl vizita negreșit.
Normal, am luat bona la întrebări. În prima fază, ne-a zis că prințul nu vrea să doarmă mai devreme nicicum. Că plânge când îl duce în cameră, că fuge prin casă de ea și e plin de chef de joacă. Am zis că e o fază și că o să treacă de la sine cumva.
Am încercat să nu îl mai culcăm la prânz. Mare greșeală… Seara cădea lat la maximum orele 21, iar toată noaptea avea un somn agitat. Am renunțat la varianta asta.
În weekend-uri, ce să vezi și să nu crezi, copilul se trezea pe la 10, iar la 14 cădea ca eroul de la Plevna.
-De aia doarme, măi iubitule, că e cu noi. Îi e dor de noi în timpul săptămânii și de asta face așa…
-Da, nu știu ce să zic…
Așa am dus-o vreme de vreo două luni. Da, 2 luni și poate chiar mai mult de atât.
Într-o zi, însă, când soața se pregătea să meargă la serviciu, mai pălăvrăgea cu bona. Și ce credeți că îi spune femeia?
-Sincer, acum, e și păcat să îl culc la prânz când e așa soare afară. Zi și tu. Mai trag de el puțin, ne plimbăm și ne jucăm prin curte sau prin parc și, când văd că e rupt de somn, îl aduc în casă și îl culc.
A mea mai să nu respire. Adică bona noastră „perfectă” nu culca copilul ca cel mic să nu piardă distracția de afară.
Și ce însemnă asta? Că noaptea mai aveam puțin și dădeam petrecere cu el care cu niciun chip nu voia să se culce înainte de miezul nopții. În plus îi mai spune bona că aia e, seara se culcă și el mai târziu, dar e bine că dimineața doarme mult…
Îmi povestește ce și cum și evident, am fost de acord cu ea.
Am băgat bona în ședință și credeți-mă că se uita la mine ca la cel mai rău tată din lume. În ochii ei, eu eram omul care își priva copilul de soarele de la prânz și de distracția cu copiii din parc. Ăla eram!
Ce am rezolvat? Hai, că am rezolvat ceva până la urmă. Copilul nu mai adoarme la orele 15 ci la 14.30. Seara nu se mai culcă la miezul nopții ci la 23…
Mai mult decât atât, încă nu am progresat și sunt într-un impas. Cum să fac să revenim la un program normal?
Copilul, fiind obișnuit cu programul impus de bonă, merge pe aceeași schemă cu ea și îi e greu și femeii să îl aducă din nou pe linia de plutire.
Spuneți-mi voi, dragi părinți mai experimentați, cum fac? Mă simt puțin depășit de situație.