Hai că m-am liniștit și mi s-a reconfirmat vorba că „un rău nu vine niciodată singur”. Acum că sunt relaxat, sunt și gata să mai primesc două trei palme că am pielea destul de tăbăcită.
Să vă povestesc! Şi de la început vă spun că morala articolului este să învățați să aveți răbdare, balamucul nu e o soluție și să speraţi că soarele vine și pe strada voastră. Eu încă sper. Când o veni… habar nu am. Poate la vară…
Mă iau cu soaţa săptămâna trecută la o poveste și stabilim să plecăm la munte. Super! Mai scoatem și noi copilul la aer curat, ne mai relaxăm și noi, mai alea, alea. Combinăm încă două familii și duşi am fost.
Ne-am dat peste cap, ne-am luat liber vineri și joi seara, am aruncat în mașină bagajele și duşi am fost. Ce să vă zic? Am petrecut trei zile senzaţionale! Soare, cald, zăpadă, săniuş, relaxare, mâncare bună, un spriţ ușor, tot tacâmul! Nu ne-a lipsit nimic și poate, dacă am fi putut sta minimum o săptămână, nu ne-am fi săturat.
Duminică s-a făcut timpul de a ne întoarce acasă. Ne-am făcut noi planul și am zis că pornim la drum pe la amiază, în jur de 12 așa… ca să doarmă cel mic. Perfect! Am aruncat iar bagajele în mașină și am plecat. Măi, dragilor, măi! Zici că a venit cineva și a strigat cât l-a ținut gura: EVACUAREA!!!!! ACUM!!!!! și toată lumea, smerită, a plecat.
Bară la bară până la Ploieşti. Așa am circulat. Cât am făcut până la Bucureşti? Nu mai puțin de 5 ore. Da, 5 ore! Am stat eu și m-am gândit, că deh… am avut mult timp la dispoziție, și am ajuns la concluzia că autoritățile astea ale noastre care se bat cu pumnul în piept că fac și că dreg, de fapt închid ochii la tot ce e în jurul lor.
Dacă ar construi pasarele pietonale în staţiuni, ne-ar scuti de tot calvarul petrecut în trafic în acea zonă. Mă rog… măcar de o parte de calvar. Nu se gândesc. I-am luat la bani mărunţi în mintea mea și cred că de asta a început haosul adevărat.
Pe la Ploieşti, așa, când eram entuziasmat peste măsură că depășesc viteza de 30 la oră, copilului i se face rău. Nu pot să vă descriu în cuvinte ce s-a ales de mașina noastră. N-am cum… A dat afară dragul de el de ne-a făcut praf. S-a speriat și el foarte tare, l-am schimbat, l-am liniștit și noroc mare pe el că a adormit în brațele soaţei până în faţa casei.
Intrăm în casă, frig de îți îngheţau și gândurile. Dau fuga la centrală, pa! Era mai moartă ca crengile uscate. Nu aveam pe cine să sun la ora aia, trebuia să las totul pe a doua zi. Pune soaţa niște haine în plus pe copil, eu dau fuga la subsol și scot arsenalul de aeroterme și calorifere electrice. Știți cum arăta casa mea? Exact ca un showroom de profil. Hai, cât de cât se destinde atmosfera. Ajungem la o temperatură rezonabilă. Nu ok, dar cât de cât…
Soaţa se pune repede pe gătit că celui mic pesemne îi era foame. Trecuse ceva de la ultima masă… Ii face mâncarea, îl pune în scaun şi mă strigă: „George, copilul nu vrea să mănânce nimic!”. Super, ce să zic? Nu mâncase decât dimineață, înainte să plecăm de la munte…
Până la urmă, cu chiu cu vai mănâncă ceva. Merg în cameră la fi-miu să verific temperatura și aud un mare poc! Cedase caloriferul electric. MINUNAT!!!! Îl scot din cameră, pun altul.
În timpul ăsta, soaţa despachetează bagajele și se gândește ea așa, fără să mă întrebe, că ar putea să bage la spălat hainele copilului. Am uitat să vă spun că prințul s-a comportat la munte ca bogații. Zici că avea la picioarele lui un magazin de vreo 100 de hectare numai cu haine. A murdărit tot ce aveam la noi. Tot! Nicio pereche de șosete curată nu am adus acasă.
Cum spuneam, soaţa pornește mașina de spălat. Nu trec 20 de minute, pușcă trei prize aflate în rețea. Pa, mașină de spălat! Pa, camera video din camera copilului! Pa, laptop! Trag adânc aer în piept, număr până la 10 în gând, ca să nu înjur, nu pe soaţă, ci situația în sine, și merg la panoul de siguranță.
Speram într-o minune. Am sperat degeaba. Trebuia schimbate prizele plus siguranța. Deci, eu nu puteam să fac nimic pe loc. Reţeaua electrică de la casă era mult prea solicitată din cauza caloriferelor și a aerotermelor. Trec și peste asta.
Mă strigă soaţa: „George, ce crezi? Copilul face diaree!”. Deja îmi dădeam ochii peste cap. Nu mai puteam. Mă uitam spre cer și mă întrebam ce mai urmează. A urmat…
Seara când să ne punem în pat, înfofoliţi ca vai de noi, soaţa decide că doarme în camera celui mic să îl mai învelească, să fie sigură că nu scade temperatura, că noul calorifer merge bine.
Nu mă opun. Se duce la somn și în vreo 10 minute îmi scrie sms. De la o camera distanță, da? Să ne înțelegem. Sms-ul suna cam așa: „George, caloriferul ăsta scoate un sunet ciudat și o lumină”. Panică! Să nu cumva să fie scânteie. Merg, constat, totul era ok. Adorm.
Pe la 8 dimineața panică din nou: „George, copilul iar a umplut scutecul. Trebuie să mergem la farmacie să luăm medicamente”. Asta cu „trebuie să mergem”, dragi taţi, se traduce cu „trebuie să mergi”. Mă îmbrac, merg la farmacie și cumpăr tot ce trebuia. Vin într-un suflet acasă, predau punga și o aud: „Ce bine că ai găsit. Sper să nu fie nevoie să le folosim. Am vorbit cu pediatra și mi-a zis să îl mai las că, dacă nu mai face, nu e nevoie să îi dăm nimic”.
M-am uiat la ea semi turbat și m-am dus să îmi fac o cafea. O vorbă n-am scos, jur!
Intru în bucătărie și pun mâna pe telefon să sun la „reparatorii de centrale”. Vin oamenii în jumătate de oră. Super profi. O repară, pornește căldura, pleacă. Deja vedeam viața puțin mai roz. A fost doar o fărâmă de liniștire mentală și sufletească pentru că mi-am aruncat ochii spre caloriferul din hol și mare perete ud ce aveam acolo. PAF! S-a spart o țeavă și inundam casa. FA-BU-LOS! Fi-miu era pe lângă mine și îl aud clar și răspicat cum spune:
-Tata, buba! Și îmi arăta cu degetul apa care se prelingea pe perete.
Nici n-am putut să mă bucur. A fost prima oara când a spus asta. Sun instalatorul, vine omul și îmi dă vestea: peretele de aici trebuie spart. Am făcut-o și pe asta…
Acum totul e la locul lui. Sper… chiar sper să nu se mai întâmple nimic. Copilul e bine, n-a mai făcut nimic, medicamente nu i-am dat. Încă n-a dat vreun semn de răceală de la atâtea diferenţe de temperatură, deci pot să mă declar mulțumit.
Morala? E tot aia pe care am scris-o la început: să învățați să aveți răbdare, balamucul nu e o soluție și să speraţi că soarele vine și pe strada voastră.
P.S: Mai în glumă, mai în serios, am hotărât cu soaţa că de acum nu ne mai relaxăm la munte. Stăm stresaţi ca nu cumva să ni se mai întâmple vreo nefăcută. Glumim, evident…