Până la prinţ n-am mai fost părinte, n-am ținut mai mult de 10 minute în brațe un copil, n-am dormit cu unul în casă fără ca părinții lui să fie prezenţi, nu am stat să mă joc, să îl înțeleg, să îl citesc pe niciunul.
Pornind de la nivelul acesta, mă declar, încă, novice. Da, fiul meu are un an și nouă luni și mă minunez, mă minunez și mă tot minunez. Fiecare zi vine cu ceva nou. Ba un cuvânt stâlcit căruia mă chinui să îi găsesc sensul, gesturi noi, jocuri noi, activități, mişcări și toate cele.
De la o vreme, însă, ne confruntăm cu anumite situații:
- Dacă i se spune că nu are voie să facă un lucru, aruncă imediat, cât poate de tare, ceea ce are în mână sau ceea ce prinde în mână. Pur și simplu trântește lucrurile pe jos.
- Dacă supărarea e și mai mare de atât, se dă cu capul de canapea (alege canapeaua pentru că știe că nu îl doare).
- Totul trebuie să se întâmple cum vrea el. Vrea să facă baie cu suzeta în gură, cu pătrăţelul de nani (veşnicul pătrăţel) sau cu caserola de cașcaval. Nu îl lași? Circ!
- Seara, după ce își bea laptele și își dă seama că mai are 2% „baterie”, face tot posibilul să te convingă să îl mai lași în sufragerie la jucării, să le spună noapte bună. Procesul durează o vreme, pentru că, după ce se vede liber, aleargă prin cameră asigurându-se mereu că suntem la o distanță considerabilă de el, nu care cumva să îl prindem şi să îl ducem în pat. Îşi scoate absolut toate jucăriile și se preface că e interesat de ele. De fapt… amână momentul somnului cât poate de mult.
- Dacă nu îi convine ce vrei să îi spui sau ce îi ceri, se face că nu te aude.
- Jucăriile preferate sunt mereu lucrurile cu care nu are voie.
- Şantajul emoţional este pasiunea lui.
- Nu e el în centrul atenţiei? Se descurcă și într-o secundă devine. Prin orice mijloace.
Nu sunt adeptul pedepselor. Oricum, la vârsta asta, pedepsele mi se par inutile, așa că am încercat să găsim tot felul de mijloace ca să stopăm „apucăturile”. Ce am făcut? Păi ce ar fi făcut oricine cu foarte puțină experiență, oricine ar fi fost dezarmat, așa ca noi: am întrebat specialistul.
Lucrurile stau cam așa:
Când un copil aruncă jucăriile sau ceea ce are în mână, vrea, de fapt, să își exprime supărarea și consideră că plânsul nu este suficient. La fi-miu, când își aruncă suzeta, înseamnă că supărarea este deplină! Ca sfat, ni s-a spus să nu cedăm. Să suferim alături de el, să îl înțelegem, să îl alinăm, să îi explicăm de ce nu are voie să ia sau să facă ceva, dar să nu cedăm.
Doar așa va învăța că un anumit lucru este interzis și bineînțeles, periculos. Să ţipăm la copil, să ridicăm mâna la el nu vor aduce niciun beneficiu. I se va face frică şi pe viitor îşi va inhiba sentimentele. Trebuie găsită mereu calea de mijloc. Cu răbdare treci munţii!
Când se dă cu capul de canapea, nu trebuie băgat în seamă. Dacă e inevitabil, trebuie să îi spunem simplu că nu vrem să fim martori la aşa ceva, să ne ridicăm şi să părăsim încăperea.
Dacă vrea cu orice preț să fie în centrul atenţiei, înseamnă că are nevoie de tine atunci, pe loc. Cei mici, atât de mici ca fiul meu, nu înțeleg că tati sau mami au ceva de făcut. Ei te vor atunci și acolo.
Acum depinde de noi, părinții, să ne evaluăm prioritățile: ori continuăm să facem ceea ce făceam și îl ignorăm cu toate că nu va înțelege logica noastră, ori lăsăm totul baltă și îi acordăm atenția dorită.
Când se face că nu te aude, vrea, de fapt, să evite o discuție lungă prin care tu ca părinte încerci să îi explici că nu e ok ce face. De exemplu, la noi se întâmplă asta atunci când bagă în gură lucruri… El știe foarte bine că ceea ce face nu ne convine și tocmai de asta ne evită. Nu are o problemă de auz, de percepţie și nu! nu! E în lumea lui. Nu te panica. Pur și simplu este foarte, dar foarte șmecher.
Şantajul emoțional îl au din născare. Când se uită la tine cu ochii aceia blajini și mai scoate la interval o mutriţă de omuleţ supărat, dezamăgit, o mutriţă care cere milă și îngăduință, din nou, nu ceda! Știe prea bine că tactica asta te dezarmează. E șmecher din ziua 1 de viață.
După analizarea comportamentului, specialistul ne-a zis scurt și răspicat: aveți un copil fără nicio problemă, dar plin de personalitate. Nu cedaţi, fiți fermi pe poziții! Vă știe fiecare punct slab, știe unde să pună degetul pe rană și vă va manipula la fiecare pas.
Acum… ce să spun? Mă bucur că am un copil sănătos. Plin de personalitate? Mă bucur și de asta. Șmecher? Sunt cel mai fericit! Gândindu-mă la mine și la soție, însă, ma iau cu mâinile de cap știind ce ne așteaptă.
Voi? De ce probleme vă loviți când vine vorba de copiii voștri?