L-am crescut pe fii-miu ca la carte. Încă de când am început diversificarea, nu ne-am abătut cu nimic de la recomandările pediatrului.
Ţin minte şi acum că venea la vizita lunară și ne trecea într-o agendă ce mai putem să îi adăugăm în meniu. Nu-i dădeam nimic în plus, nu făceam experiemente, chiar dacă toată lumea ne spunea că suntem nebuni, că nu păţeşte nimic dacă gustă sarmale sau carne de porc (de exemplu). Nu luam în seamă pe nimeni, făceam ca noi. Şi acum mănâncă exact ca la carte: ficat de pui o dată pe săptămână, peşte de două ori, ouă tot de două ori.
Sare i-am dat abia după ce a împlinit un an şi jumătate, iar soţia mea s-a simţit atunci cea mai rebelă mamă de pe planetă. Nu vă imaginaţi că i-a pus mult sau că acum s-a schimbat ceva. Nici pe departe. Zahăr? N-a ştiu ce e ăla până în ziua în care a împlinit doi ani şi a gustat puţin din tortul lui.
Eh, de atunci n-a mai pus gura pe zahăr. Nu i-am dat ciocolată, acadele, bomboane de niciun fel. Am încercat mereu să găsim înlocuitori şi planul nostru era ca măcar până la 3 ani să îl ferim.
Ce să vezi că tocmai noi ne-am încălcat regulile.
Într-o seară, am desfăcut eu o pungă cu bomboane. Erau unele mici, colorate, gustoase foc. Mi-am pus câteva în pumn, ca hoţii, ca el să nu vadă ce fac şi din “atâta grijă” am scăpat una pe jos. N-am avut aşa viteză de reacţie ca el, mi-a luat-o înainte şi a fugit cu bomboana. Ce să mai fac acum? L-am lăsat să văd cum reacționează.
A luat-o. Era verde. O ţinea între degeţelele lui mici şi râdea la mine ca şi cum mi-ar fi furat o comoară. Era fix ca Smiggle din “Stăpânul inelelor”. Cum se comporta monstrul ăla cu inelul, aşa era fii-miu cu bomboana.
După ce a analizat-o pe toate părţile, a muşcat din ea. S-a chinuit ceva pentru că era destul de mică. Dar a muşcat. A dat de gust. Reacţia? A făcut ochii mari, un zâmbet larg i-a apărut pe faţă, şi-a îndreptat spatele şi se uita într-un punct fix (în ochii mei) să o poată savura pe deplin. A băgat în gură şi cealaltă jumătate. A procedat la fel.
După ce a terminat de ronţăit bomboana s-a uitat la mine şi cu cea mai rugătoare voce mi-a spus:
-Tati, bun! Mai e? Mai e???
Evident, nu mai aveam. Şi, dacă mai aveam, nu ştiu acum să vă spun dacă i-aş mai fi dat. Probabil că da. Una măcar. Prea intense au fost reacţia şi senzaţia gustului pentru el.
Nici nu ştiu cum să mă simt. Vinovat că până acum l-am privat de dulciuri sau ar trebui să fiu mai vigilent data viitoare şi să mă ţin de planul nostru ca, până la 3 ani, să nu îi dăm aşa ceva.
Voi, părinţi mai experimentaţi, ce mă sfătuiţi?
P.S Vă jur, reacţia lui atunci când a dat de gustul dulce al bomboanei nu mi-o pot scoate din cap.