Înțeleg să te transforme un copil, dar cu casa ce-ai avut?

sursa foto: http://1mhowto.com/
sursa foto: http://1mhowto.com/

Când ne-am mutat în casă nouă ne-am făcut de cap. Canapele frumoase, pereți deschiși la culoare, mobilier cu colțuri mari, joase, multe sertare și fel și fel de statuete, rame foto și alte flori amplasate în locuri strategice, astfel încât să dea bine ochiului privitor.

Îți era mai mare dragul să stai în sufragerie, bucătărie sau dormitor.

Când a venit cel mic, nici prin cap nu ne-a trecut că va trebui să facem modificări, fie ele mici sau mari. Pentru noi era firesc ca totul să rămână așa, totul făcea parte din peisaj.

Lunile au trecut, el creștea văzând cu ochii și nimic. Totul a rămas la loc. Preocupați de mersul de-a bușilea, care nicicum nu se lipea de el, de creșterea dinților sau de mașinuțele cântătoare, nimic din ce aveam în casă nu a fost afectat. Chiar vorbeam cu nevastă-mea și ziceam că suntem tare norocoși. Prietenii ne invidiau și se plângeau că ei nu mai pot deschide un sertar, că ușile sunt baricadate, că toate colțurile sunt blindate cu burete și așa mai departe. Toate acestea după multe degete prinse, julite și lovite de te miri ce.

-Dragul lui tati, ce mândri suntem de tine! Tot așa îi spuneam.

Mai avea și el tentative de deschis uși, ferestre și sertare, dar îi spuneam că nu e voie și renunța. Eh… asta a durat o scurtă perioadă de timp… A venit și vremea noastră să ne facem griji, să stăm toată ziua bună ziua după el, m-am săturat să spun că nu e voie, că nu se poate, să aibă grijă că se lovește, că nu e voie să pună mâna pe statuie că se sparge și așa mai departe. Chiar m-am săturat.

Problemele au început cu canapeaua. Prețioasa mea canapea. Am dat niște bani frumoși la vremea la care am cumpărat-o, nu regret, și-a făcut treaba cu vârf și îndesat. M-a primit ca nimeni alta, am adormit pe ea mai ceva ca în dormitor și, la televizor, mă uitam altfel când stăteam confortabil în ea. O mângâiam și o apreciam nespus. Ba chiar am și locul meu pe ea.

A început perioada de piureuri. Regula strictă la noi în casă? Se mănâncă doar în scaunul de masă și NICIODATĂ nu vom alerga după el cu bolul de mâncare. Nope, sir, niciodată!!! Asta până când a venit în vizită prețioasa-mi soacră.

-Hai, baby, să ieșim în oraș, că mama se descurcă.

-Ok, ieșim. Îi dă ea să mănânce?

-Da, da. I-am și zis că doar în scaun se mănâncă, așa că totul e ok.

Am plecat fericiți să luăm cina și când ne-am întors acasă mai să îmi dea lacrimile. Canapeaua mea frumoasă și iubită era într-un curcubeu exemplar, demn de un pictor celebru. Am rămas înmărmurit și mai să îmi dea lacrimile.

-Ce s-a întâmplat aici? Am întrebat-o gâtuit pe soacră-mea.

-Mămică, să vezi și să nu crezi. N-a vrut să mănânce neam, așa că l-am dat jos din scaun și am încercat să îi dau să pape aici, pe covor. Nici nu mi-am dat seama când s-a ridicat și, cum era plin de mâncare pe mâini și guriță, s-a și lipit de canapea. Am încercat eu să o șterg puțin, da’ n-a ieșit… eh, las-o, mamă, că nu e o tragedie, oricum e cam veche, nu crezi?

E veche? Canapeaua mea era sacră! Nu poți să vorbești așa despre ea. Mai să plâng, din nou.

Cumva am trecut peste asta, deși în sufletul meu eram tare, dar tare trist. Au urmat ușile de la camere. Închis, deschis, închis, deschis. Cineva trebuia mereu să stea cu el de mână și să participe implicat și serios la activitatea asta. După ce se plictisea de uși, trecea la sertare. Aici, tragedie! De N ori și-a prins degetele, de N ori a plâns și nu s-a învățat minte. Când am văzut că uită repede de durere, că nu-i pasă și că insistă, am decis să luăm măsuri. Am ajuns la vorbele prietenilor noștri: am baricadat casa.

Fugi, George, la magazin, cumpără role întregi de scotch și lipește fiecare sertar, ușă și dulap. Și ca să fii tu sigur, George, nu mai râde, tu, de prietenii tăi cu burete la colțuri. Nu mai râde, tată, că nu e de râs. Sună-i și întreabă-i de unde au cumpărat burete de ăla gros și rezistent. Hai, sună-i și pune-ți cenușă în cap că ai râs de ei. Cucuiele alea se vindecă greu și lacrimile alea mari care se rostogolesc pe obrajii copilului zici că îți aruncă un cuțit în inimă.

Așa se face că, în doar 3 trei zile, casa mea a devenit un fel de fortăreață, un castel Bran, o cetatea Râșnov. Niciun pericol nu mai exista. Poți să te arunci de pe dulap că nu te mai lovești, poți să alergi legat la ochi că nimic n-ai să pățești. Asta dacă nu ești fiul meu. Cumva tot reușește să mai găsească ceva periculos. Cred că va deveni un Van Damme sau un Chuk Norris. Are toate șansele.

Așa se face că a mea casă, la prima vedere, arată ca una de psihopați, dar… asta e. Cu ce nu mă pot împăca eu nicicum e cu situația canapelei mele… Soața zice să o schimbăm, însă, e ca-n căsnicie între mine și ea: și la bine, și la rău!