Am uitat complet cum e să fii adolescent, am uitat complet cum era pe când locuiam cu ai mei şi îmi aduceam acasă vreo iubită.
Cum vorbeam noi în şoaptă, cum ne chinuiam să nu ne mişcăm prea mult, cum înjuram patul acela care scârţâia parcă să ne facă în ciudă şi cum, de dimineaţă, se uita mama la mine cu nişte ochi mijiţi, iar tatăl meu îşi umfla pieptul de mândrie. Sau mai rău, am uitat cum e să intre mama dimineaţa peste mine în cameră să mă întrebe dacă m-am trezit. Am uitat toate astea.
Eh, mi le-am adus aminte de curând, chiar dacă, în teorie, n-ar fi trebuit.
Am parcat copilul la părinţii mei şi am evadat cu soţia până la părinţii ei. Ne-am dus pentru câteva zile, pentru nişte lucruri de rezolvat şi am dormit la bunicii piciului. Scenariul adolescenţei mele se aplică cumva şi la ea, chiar dacă nu şi-a dus vreun iubit acasă, chiar dacă nu primea ocheade de dimineaţă. Sunt şi ei părinţi şi orice ar fi soaţa e copilul lor.
Eh, prima seară a fost cum a fost. Am adormit buştean, obosiţi de pe drum, dar eram aşa fericiţi că dimineaţă nu ne va da nimeni deşteptarea. Piciul era bine merci, avea cine să se ocupe de el, iar noi eram într-o aşa-zisă vacanţă.
SURPRIZĂ!!!
La ora 8 dimineaţa, pe uşa dormitorului, intră soacră-mea:
-Mamă, treziţi-vă, am făcut cafea şi nu e bună rece.
N-am răspuns, aşa tare am protestat. Nu ne venea să credem că cineva a îndrăznit să ne trezească. Era prima oară după doi ani şi jumătate în care puteam dormi cât ducea trenul.
-Mamă, mamă, trezeşte-te că se răceşte cafeaua.
-Mamă, nu am nicio treabă de făcut. Lasă-ne să dormim… Am auzit-o pe soaţă spunând în pernă.
-Bine, mamă, dormiţi. Lasă, o arunc. Asta e.
-Ufff…. Bufneşte soaţa.
O aud că se foieşte, se învârte pe toate părţile şi se dă jos din pat.
-Dar George nu bea cafea?
-Ba da, mamă, dar lui îi place şi rece. A răspuns pe un ton ironic.
-Eh, îi place rece… Nu e bună rece.
Am simţit suliţa cum e gata să mă nimicească şi am sărit din pat ca s-o evit. M-am uitat la soacră-mea şi era super fericită că ne-am trezit.
-Vă rog să mă iertaţi că am dat buzna aşa, dar sunt tare fericită că sunteţi acasă.
Ne-am dus în bucătărie şi zici că am nimerit la Ritz. Masa întinsă, tacâmuri lustruite, cafea aburindă, brioșe proaspete, plăcinte cu un miros de îţi lua capul, platouri cu tot felul de bunătăţi. Ce mai? Ritz curat.
-Mamă, dar nu trebuia să te oboseşti atât…
-Nu m-am obosit, puiule. Oricum mă trezesc devreme.
Răsfăţ curat a fost şi, cumva, am şi înţeles-o pe soacră-mea de ce a ţinut să ne trezească la 8. La câte făcuse până la ora aia…
Ziua a continuat ok, nu ne-am prea intersectat, şi pentru seara ce urma aveam planuri mari. Visam la o noapte albă cu soaţa, ca-n vremurile bune, că vorba aceea: a doua zi nu ne trezea nimeni (am stabilit asta cu soacra).
Am ieşit în oraş cu nişte prieteni, ne-am distrat bine de tot şi când să ajungem acasă, hatz, pune-ţi George pofta-n cui că soaţa a zis pas.
-Păi de ce nu vrei să “jubi-jubi”?
-Ne aude mama.
-Cum să ne audă? Doarme tun.
-Crede-mă, ne aude.
Şi uite aşa mi-am pus pofta-n cui şi de data asta. Puteam să jur că n-are dreptate, dar m-am înşelat din nou. Dimineaţă, la cafea, o aud pe soacră-mea:
-Doamne, dragii mei, aţi dormit tun şi azi-noapte. Vă auzeam respiraţiile. Ştiţi că respiraţi la fel? Aşa e dragostea, mamă. Când loveşte ştie ea cum să le potrivească.
Am rămas puţin şocat, iar soaţa a fost ca taică-miu în adolescenţă: şi-a umflat pieptul în semn că ea a avut dreptate…
Am învăţat şi eu ceva din asta, să ştiţi.
- De acum, când plecăm fără copil, luăm cameră la hotel, chiar dacă socrii sau părinţii mei se mută într-un palat cu 18 camere.
- Dacă mă mai refuză pe principiul că “ne aude mama”, asta e. O fac să ne asumăm riscul. Doar nu şi-o imagina soacră-mea ca pe copilul nostru l-a adus Moş Crăciun.
- Cine a zis că părinţii şi copiii e ok să stea pe aceeaşi stradă, dar în oraşe diferite, mare dreptate a avut.
P.S: Noroc ca vizita a durat doar 3 zile.