Ține-l în brațe, pupă-l, iubește-l, sufocă-l! Mult, mult de tot!

Nu îl mai ţine în braţe atât de mult că îl obişnuieşti prost!

Nu îl mai legăna că îl obişnuieşti prost!

Nu îi mai cânta că o să îţi pierzi vocea şi îl obişnuieşti prost!

Nu îl mai pupa atât pentru că îl obişnuieşti prost!

Nu îl mai tot schimba de haine că îl obişnuieşti (prost) un fiţos! 

Nu îl mai lăsa să facă ce vrea că îl obişnuieşti prost!

Nu îl mai lăsa să umble peste tot că îl obişnuieşti prost!  

Vă sună cunoscut? Cred că da… Orice părinte aude “sfaturile” acestea odată ce îşi aduce copilul acasă. Toată lumea e bună să dea sfaturi, toată lumea se pricepe, toată lumea ştie adevăruri general valabile, toată lumea ştie mai bine ca tine, PĂRINTELE, ce e mai bine pentru copilul tău.

Total fals!!!

Nimeni nu va şti mai bine ca tine cum trebuie crescut copilul tău. Tu ştii cel mai bine cum trebuie să doarmă cel mic, ce îi place, ce nu, când trebuie schimbat, alintat, răsfăţat şi iubit.

De ce să nu îl ţii în braţe când e mic? El cu acele braţe, cu acea bătaie de inimă, cu acea căldură este obişnuit. De ce să nu doarmă la pieptul tău când de doar câteva zile respiră aerul casei tale? Acolo el se simte în siguranţă. Este singurul lui univers, singurul univers pe care îl cunoaşte.

Are o viaţă înainte să descopere altul. Are o viaţă înainte să se aventureze spre alte lumi cu tine de mână sau… singur. Ştii de ce să-l ţii în braţe? Pentru ca atunci când va da de greu, spre aceleaşi braţe să se întoarcă. Fă ca braţele tale să-i fie alinare pentru o viaţă. Să-i fie siguranţă.

De ce să nu îl legeni? De ce să nu-i mai cânţi? Vocea ta e liniştea lui. Vocea ta e cel mai frumos cântec. E cântecul pe care el îl ştie pe de rost. Nu contează cuvintele, contează muzica, iar vocea ta, e muzica lui preferată. Cântă-i, leagănă-l, dansaţi de mână unul lângă altul, că va veni o zi, undeva spre adolescenţă, când, poate, va prefera să nu mai danseze doar cu tine.

Pupă-l! Strânge-l în braţe! Iubeşte-l! Mult! Mult de tot! Cât poţi tu de mult şi de tare! De asta l-ai făcut, de asta a venit pe lume. Un copil merită toată dragostea din lume, toate pupăturile, toate alinturile de care tu, părintele lui, eşti capabil.

Nu-i iei strălucirea dacă-l pupi, nu îl strici şi nici nu păţeşte nimic. Pardon! Păţeşte! Ştii ce păţeşte? Va creşte frumos, va şti ce înseamnă iubirea, siguranţa şi va creşte un om cu multă încredere în el. Fii de partea lui mereu şi, când poţi, mai fură-i un pipic, dă-i o îmbrăţişare de fiecare dată când are nevoie sau de fiecare dată când îţi vine.

Când vine vorba de iubire şi alint, nu te cenzura!

Nu-i mai schimba hainele atât de des…  asta e cea mai tare dintre toate. Păi, măi, tată, măi, mai ales dacă ai fetiţă…  Sunt ferm convins că fiecare părinte are acasă, în şifonier, cu mult mai multe haine decât copilul său ar avea nevoie. Nu e aşa? Păi şi asta fiind situaţia, când să le poarte, măi pe toate? Când?? Nu e păcat de ele? Ba da, e! Atunci ce facem? Aha! Îl schimbăm la fiecare pată nouă.

Când copilul mai creşte puţin, începe cu adevărat distracţia cu “sfătuitorii” din jurul nostru. Eu, personal, am ajuns în stadiul ăsta şi, ca să nu mă mai enervez, mă distrez. Când aud de la diverşi că prea îl las să facă ce vrea, mă fac că nu aud. De ce să nu îl las? Ba da, îl las.

Îl las să decopere tot ce vrea atâta vreme cât nu e periculos. Are nevoie de nou, are nevoie să ştie, să afle, să descopere, să cunoască. Nu toate lucrurile de pe lumea asta le va afla din cărţi. Nu toate lucrurile din lumea asta le va afla din poveşti şi nici nu vreau asta. Vreau să atingă, să guste, să vadă, să simtă. Vreau să văd viaţă în ochii lui, bucurie, dezamăgire când e cazul. (Se întâmplă şi de astea…)

Vreau să facă de toate, să ştie de toate şi să ia aripi. Mi-e frică de momentul în care va începe să zboare singur, dar cred cu tărie şi sper că mereu va şti unde să se întoarcă: în aceleaşi braţe care n-au făcut rabat de la iubire.