*** Poveste inspirată din realitate
Știu că iubești copiii. Se vede de la distanță. Ești implicat sau măcar încerci. Ai venit cu copilul tău la locul de joacă, îți pierzi timpul cu el, încerci să-l distrezi. Îl iubești și asta este bine, e foarte bine.
Acum copiii noștri mănâncă. S-au nimerit amândoi la aceeași masă. Al meu stă singur și are în mână cuțitul și furculița de plastic. Al tău e mai mare, dar ai sărit repede să-i tai șnițelul. Nici măcar n-ai îndrăznit să-l lași să încerce singur. Ai pornit din start cu ideea că nu poate. Că e prea mic. Dar erau doar niște tacâmuri de plastic. N-ar fi pățit absolut nimic. Putea să încerce măcar.
Al meu se chinuiește singur. Încearcă să taie o dată, de două ori. Reușește. Reușește să-și taie singur două bucăți de șnițel și e tare mândru, deși e clar că îi e destul de greu. A învățat de la grădiniță. Acolo nu-l ajută nimeni și n-are ce face. Și se descurcă.
Fac pariu că nici tu nu stai lângă al tău la grădiniță. Și că se descurcă singur. Dar acum ai sărit repede. Din dragoste și din dorința de a-l proteja.
Acum, al meu te-a văzut pe tine și mă strigă. „Tati, nu pot să tai singură!”. Eu mă fac că nu aud. Știu că se descurcă, sunt convins de asta. A mai făcut-o. Nu intervin.
Tu sari repede să-mi ajuți copilul. Nu îl cunoști, nu l-ai mai văzut niciodată. S-a întâmplat doar să mănânce lângă copilul tău, odată cu el. Fără „Salut”, fără nicio vorbă, îi iei cuțitul și furculița din mâini și te apuci să-i tai șnițelul. Fac pariu că, în capul tău, mi-ai și pus eticheta de „părinte de doi lei”, „Uite, bietul copil, cum se chinuiește singur, ce părinți denaturați trebuie să aibă!”. Niște nenorociți!
Om bun, lucrurile stau, însă, altfel. Nu-ți imagina vreo secundă că eu nu-mi supravegheam copilul! Ba din contră! Eram tot timpul cu ochii pe el și el știa unde sunt. Uneori chiar schimbam priviri complice.
Îl observasem și pe al tău și cum ai sărit să-l ajuți. Și eram foarte mândru de al meu: că mai mic fiind, se descurca singur. Da, s-a chinuit să-și taie șnițelul, dar a reușit. Apoi ai venit tu!
Om bun, te rog să înțelegi că nu am nimic cu tine. Dar, pur și simplu, ne creștem copiii altfel. Eu am ales calea autonomiei, îl las să se zbată. Tu îi sari în ajutor. Habar n-am care face mai bine. Nici nu contează. Contează doar să ne respectăm deciziile.
Așa că, acum, nu te uita șocat la mine. Ți-am luat furculița și cuțitul din mâini, doar erau ale copilului meu, și ți-am spus sec: „Mulțumim, ne descurcăm și singuri!”.
Pur și simplu nu mă înțelegi, îmi dau seama de asta. Tu n-ai vrut decât să ajuți. Știu, ai fost doar bine intenționat. Dar noi suntem altfel.
Și, dacă nu mă crezi, uită-te la copilul meu, care te privește șocat, așa cum tu te uiți la mine. El se întreabă, pe bună dreptate, de altfel: „Ce l-a apucat pe străinul ăsta? Nu l-am văzut în viața mea. De ce mi-a luat cuțitul și furculița? Ce caută la mine în farfurie? Dacă e un om rău, că părinții mi-au zis să nu vorbesc cu străinii?! Mi-e frică!”
PS: Despre autonomia copiilor din punctul meu de vedere, le vorbesc mâine timișorenilor. 17.30, Shopping City Timișoara. Accesul liber, înscrierea printr-un singur click aici.