„Sunt copil și e dreptul meu să fac trăznăi”!

O mustram afectuos. Ceva de genul „Tati, știi că ai greșit, nu? Știi că nu ai făcut ce e bine!”. Nu mai țin minte ce făcuse. Clar era o chestie măruntă, altfel, evident, mi-aș fi amintit. Dar era un moment în care trebuia să-mi exercit autoritatea de părinte. Cu blândețe, dar trebuia să-i amintesc că a greșit.

Mi-a ascultat pledoaria câteva minute. Spășită, cu ochii în pământ. Apoi, a venit și m-a luat în brațe. Oricât de supărați am fi, toate discuțiile noastre se termină cu o îmbrățișare și cel puțin un pupic. Fie că vine ea la mine, fie că mă duc eu la ea.

De data asta, însă, replica ei a fost… devastatoare pentru mina mea serioasă.

„Tati, știu că am greșit. Dar sunt copil și e dreptul meu să fac trăznăi!”

Pfff, mi-a dat fatala! Am pufnit într-un râs puternic și am strâns-o în brațe tare, tare. N-aveam cum altfel. Replica ei a fost genială, profundă, senzațională.

Și are perfectă dreptate. E copil și da, are dreptul să facă trăznăi. Dacă nu acum, atunci când? Căci și trăznăile astea fac parte din viețile noastre, chiar și ele o ajută să-și modeleze caracterul, chiar și din ele are de învățat.

Copiii au voie să facă trăznăi. Poate nu orice, dar cum nu mai țin minte de ce o mustram, sigur nu era ceva teribil. E dreptul lor să se bucure de viață, să descopere lucruri noi, să interacționeze cu ce e în jurul lor.

Sincer, cum poate învăța un copil să aibă grijă de un pahar, dacă nu sparge unul mai întâi? Sau cum poate învăța să-și țină hainele curate, până nu murdărește câteva? Și exemplele pot continua la nesfârșit.

Dragi părinți, lăsați-vă copiii să facă trăznăi. E dreptul lor! Am fost și noi ca ei și suntem adulții de azi, în urma a mii de experiențe acumulate, inclusiv cele din copilărie.