Și cei mici au preferințe. Și să vezi ce haos fac când nu-i ca ei!

Cine mai spune că un copil ia ce i se dă, ca n-are cum să nu îi placă un lucru pentru că nu știe cum e să aibă altceva, că ce aleg mama cu tata e perfect, să spună cui o vrea, dar mie nu.

Fii-miu e dovada vie că și copiii, cât de mici or fi, au preferințe clare.

I-am cumpărat prințului un scaun de mașină încă de pe vremea când am putut scăpa de scoică. Am ales un scaun fițos tare, cu tot felul de sisteme de prindere, cu alarme, cu scheme, cu loc de odihnit brațele, picioarele, cu dispozitiv de pus apă sau covrigi. Știți cum era? Ca o navetă spațială. Când l-am văzut în magazin am zis: „Ăsta e!”. Nici n-am stat pe gânduri, l-am luat în brațe și l-am pus pe tejghea gata să-l plătesc. Cred că, dacă atunci nu aveam bani la mine, făceam orice să nu plec fără el.

Am ajuns acasă, i l-am arătat, a fost atât de impresionat pe cât e o girafă de o halcă de vită. Exact atât. „Eh, nu știe el ce fiță de scaun i-am luat…”, mi-am spus.

L-am instalat în mașină și, de atunci și până zilele trecute, fiecare drum a fost un calvar. Nu vroia să stea în el nici cu slujbe, nici cu promisiuni, nici cu bani! Vă dați seama că până la urmă ceda, dar… nu pot să vă spun cu câte lacrimi și cu câtă jale… Au fost multe momente când am vrut să cedăm noi și cel care nu era la volan să îl țină în brațe… Dar nu era copilul în siguranță.

Ei bine, zilele trecute, m-a sunat un prieten care își dorea enorm să scape de scaunul de mașină al fiului său pentru că nu mai avea nevoie de el și îl cam încurca prin casă.

-Îl vrei tu?

-Frate… eu am unul și am oroare de el când trebuie să plecăm la drum. Dar na… am mai mult spațiu acasă, adu-l și văd eu unde îl pun.

Mi l-a adus omul și l-a văzut fii-miu. S-a uitat la el cam sceptic, l-a studiat, l-a atins, ba chiar mi-a cerut să i-l duc în sufragerie. L-a împins de colo, colo, și-a așezat în el toate jucăriile, le-a plimbat, iar apoi mirare cât casa poporului. S-a așezat în el, m-a pus să îi leg centurile și i-am auzit glăsciorul:

-Ata pace, Dido nu. (Acesta îmi place, al meu nu.)

-Pfff, mi-o încerc acum.

Fix în seara aceea, după ce s-a culcat, am coborât la mașină și am făcut schimbul de scaune. Nu aveam drum cu prințul tocmai atunci sau în dimineața următoare, însă, eram decis să-mi fac doar ca să mă conving dacă fii-miu vorbea serios sau nu.

Dimineață, după micul-dejun și după o sesiune de joacă, ne-am îmbrăcat și am coborât la mașină. S-a uitat la scaun puțin speriat, l-a văzut pe cel nou montat și asta a fost. S-a urcat singur, a stat să îi leg centurile și din acea clipă N-AM MAI AVUT NICIO PROBLEMĂ! Ba chiar îmi repeta mereu că acest scaun îi place.

Na! Eu ce să mai zic acum? Că cei mici nu au preferințe? Că nu știu ce vor? Că nu știu ce le place? Nu pot să zic asta și n-am s-o mai zic câte zile mai am.

P.S Să îi dea Dumnezeu sănătate prietenului meu că mare bine mi-a făcut. M-a salvat de balamuc și alta nu.

Voi ce cazuri de „preferințe” aveți?