Şi eu te plac pe tine, nisipule! Uuuu, şi eşti şi bun la gust.

sursa foto: http://www.yummymummyclub.ca
sursa foto: http://www.yummymummyclub.ca

Ne-am mobilizat din nou şi am făcut bagaje. Nu are sens să vă spun câte pentru că ar însemna să mă repet… Multe, dom’le, multe! Zici că plecam la Polul Nord şi luăm cu noi toate hainele groase produse şi vândute vreodată în lumea asta. Nu, n-a fost aşa. Am luat, însă, tot arsenalul de tricouri, pantaloni scurţi, colace, jucării, saltele, lopăţele şi găletuşe. Am plecat la mare!

Maşina burduşită, afară cald, copilul ţintuit în „fotoliul” lui de pe bancheta din spate, aerul condiţionat a cedat la intrare pe centura Bucureştiului, iar afară 36 de grade Celsius. Minunat, nu? Perfeeeeeeeect!!!! Vă imaginaţi ce drum am avut… Eu şi nevestica am slăbit vreo 2 kilograme de fiecare. Ea s-a bucurat, eu nu :(.

Cumva, cumva, am ajuns la mare. Finally!!! Ne cazăm, mănâncă barosanul cât pentru doi şi hai să îi facem cunoştinţă cu marea albastră la care ne întoarcem iar şi iar, vorba cântecului. Planul bun, curiozitatea noastră maximă. Parcăm lângă plajă, îl scoatem pe prinţ din „fotoliu” şi îl punem pe nisip.

Ne uităm la el ca la filmele străine pe vremea lui Ceauşescu şi aşteptăm să zică sau să schiţeze ceva. Nicio reacţie! Măi, niciuna!!! A văzut marea. Şoc! S-a uitat atent la valuri, deşi plaja era destul de lată şi zici că era înscris la Olimpiadă, la proba de viteză. Cât l-au ţinut pe el picioruşele a luat-o la goană prin nisip, desculţ, şi s-a oprit la câţiva centimetri de valuri. S-a uitat uimit, încântat, fericit la spectacolul apei din faţa lui, a început să tremure de bucurie, să chiuie cât îl ţinea gura şi o aud pe nevestica mea grijulie:

-Bate vântul foarte tare. Eu nu rămân în costum de baie.

-Ok, dar nu e frig şi apa zici că e ciorbă…

-Să nu îl laşi în apă că e frig tare!

N-a apucat să termine propoziţia că fi-miu s-a smucit din strânsoarea mâinii mele şi s-a aruncat în mare exact cum s-ar arunca cineva pe cea mai moale saltea ever. În două secunde era ud din cap până în picioare, avea nisip şi în urechi şi… nu vă mai zic pe unde, apă în gură, în nas şi-n ochi şi ce credeţi? Da! Râdea în hohote!

Am fost familia „distracţie” pe plajă. Puteam lejer să tăiem bilete la spectacol şi făceam bani buni.

Am încercat să îl scot din apă, să îl dezbrac măcar, însă, şi-a dat seama de ceea vreau să fac şi s-a pus, la propriu, pe burtă, şi încerca să se ţină de nisip ca să nu-l pot ridica. Am renunţat. Am început amândoi să râdem şi să încingem aparatul de fotografiat. N-aveam cum altfel.

Brusc şi-a dat seama că poate să se ridice singur în picioare, că mersul de-a buşilea prin apă şi nisip e o plăcere, că tălpile lui lasă urme în nisip ce dispar rapid în mare. Fascinant pentru el, maxim de distractiv pentru noi.

Mâncare? Ce e aia? Cine să mai mănânce? Stat pe şezlong? El? Niciodată! Joacă în nisip? Plictisitor… Apă? Multă apă să fie! Toată apa doar pentru el!

Într-un final, după multă agitaţie, distracţie şi hohote de râs, am reuşit să plecăm de pe plajă. Era deja destul de târziu. A dormit tun toată noaptea. Şi dacă treceau tancurile pe lângă patul lui nu i-ar fi păsat.

A doua zi, distracţia a continuat. A avut timp să descopere şi nisipul. Minune Dumnezeiască şi nu alta. Ne uitam la el şi încercam să ne imaginăm oare la ce se gândeşte:

-Hm… praful ăsta care nu e chiar praf se mişcă. Dacă îl iau în mână cade înapoi. Şi e mult tare. Foarte mult. Uite! Dacă mă uit în stânga sau în dreapta nu îi văd capătul. Doamne, e foarte mult. Unde îl pun dacă îl duc acasă? Sigur îi găseşte tata un loc. Hm… S-a lipit de mine şi nu pleacă. Cred că mă place. Şi eu te plac pe tine, nisipule! (parcă aşa zicea tati că te numeşti). Uuuuuu şi eşti şi bun la gust. Ba nu, nu eşti! Gata, te las, merg în apa asta agitată. Cred că tati o agită aşa. E ca-n cadă, doar că mai multă. Da, merg la ea. Poate găsesc şi răţuşca mea pe acolo.

Şi dus a fost!

Ce să vă mai spun? Că am alergat în stânga şi în dreapta pe plajă şi în apă cât a fost ziua de lungă? Că picam laţi când dormea şi el? Că ne lua cu transpiraţii şi gâfâieli non-stop? Că era ca argintul viu şi neobosit? Nu vă mai zic… Ne-a lăsat mască reacţia lui vis-à-vis de apă şi nisip, ne-a şocat apetitul pe care l-a avut la mare şi ne-a bucurat nespus somnul beton pe care l-a avut. Mai vrem şi mai mergem ÎNSĂ! că există un mare însă. Dacă ne mai atacă la finalul vacanţei orice superficial roşu în gât, declar război!

Am zis!

P.S Episodul cu roşu în gât? O poezie! Prima masă la restaurant? O epopee! Însă toate, într-un post viitor.