Părinți departe- ce lăsăm în urmă când plecăm pentru un rost mai bun?

Am crescut înconjurat de povești cu părinți plecați departe. Sunt din Focșani, un orășel care vara sau de Crăciun își dublează populația. Atât de mulți sunt plecați la muncă în străinătate.

Chiar și părinții mei au plecat peste hotare, lăsându-mă în urmă. Așa erau vremurile, așa era situația. Am crescut aproape fără tată. Nu prea știu ce este afecțiunea lui, țin minte mai degrabă părțile urâte din căsnicia cu mama.

Mă bucuram enorm când primeam cadouri de la el. O grămadă de haine, de jucării, de dulciuri. Multe, multe. Valize întregi. Simțea probabil că-i duc lipsa și încerca să compenseze cumva.

Am crescut, hainele mi-au rămas mici. Jucăriile s-au stricat iar dulciurile s-au dus de mult. Dar lipsa tatălui mi-a rămas în suflet.

Tata spunea că nu are ce să mai facă în Focșani. Italia devenise casa lui PENTRU MOMENT. Era doar pentru moment, de fiecare dată când vorbeam. „Stai liniștit. Vine Crăciunul, ne vedem. Și oricum nu mai stau decât anul ăsta. Și gata, m-am săturat!”.

Dar nu se sătura. Sau căuta energie să mai reziste. Câștiga decent și ne trimitea bani acasă și se simțea împlinit, responsabil, un adevărat cap al familiei. Sau poate că, între timp, se obișnuise cu singurătatea. Nu mai avea grijile cotidiene, nu mai avea nicio obligație de moment. Le compensa pe toate cu banii trimiși. Mulți, puțini, el era mulțumit în sinea lui. Pe mine nu m-a întrebat niciodată. Sau eram prea copil și mă obișnuisem și eu fără el.

Anii treceau, ne vedeam de Crăciun. Și eram fericiți atunci. Dar în restul timpului? În restul timpului, am avut-o doar pe mama.

Dar eu am fost un copil fericit. Alți copii nu au avut nici măcar unul dintre părinți. Au crescut cu bunicii sau cu rudele. Mult timp, poate pentru totdeauna.

Așa au fost Valentin, Adrian, Cătălin, Cristi, George și mulți alții. Toți sunt prieteni din blocul meu sau de pe stradă. Am crescut aproape singuri în fața blocului. Părinții noștri erau plecați la muncă în străinătate. Eram mulți copii singuri. Dar ne obișnuisem fără ei și eram fericiți în copilăria noastră.

Până la urmă, am devenit adulți. Le sunt recunoscător părinților mei pentru tot ce au făcut. Fără ei n-aș fi ajuns omul de astăzi. Și sunt mândru de ce am ajuns.

Dar oare a meritat? Oare a meritat să cresc fără tată? Dar el, oare, a fost fericit? Pe moment da, dar oare trăgând linie?

Dar oare părinții care au plecat amândoi și și-au lăsat copiii la vecini sau bunici? Oare ei au fost fericiți? Sau sunt fericiți?

Mie mi-e dor de Sophia la cinci minute după ce am lăsat-o la grădiniță. Aproape nu mai sunt om când plec câteva zile de acasă. Dar oare ce aș simți dacă aș fi plecat un an?

Probabil m-aș topi pe picioare. De DOR. Dar apoi oare nu m-aș obișnui? Oare, după un an, nu mi-ar fi ușor să-l accept și pe al doilea departe de casă? Și pe al treilea?

Nu știu și nici nu vreau să aflu. Chiar dacă va fi vreodată să mă mut din țară, îmi voi lua familia cu mine. Oriunde. Chiar dacă ne va fi greu, chiar dacă nu vom avea bani.

Pentru că eu cred că nicăieri nu ți-e mai greu decât departe de familie. Pentru că orice rost mai bun nu va compensa lipsa mea de lângă copilul meu. Pentru că anii fără tată nu-i va da nimeni înapoi. Și nu vreau ca fetița mea să se obișnuiască fără mine.

Ce simțiți, dragi părinți plecați departe? Dar copiii voștri? I-ați întrebat? Strângeți-i mult de tot în brațe Crăciunul ăsta. Și nu le mai dați drumul. Pentru că e cumplit să te obișnuiești fără părinți.