Viaţa e plină de intersecţii. De drumuri şerpuite, semne pe care le iei în seamă sau nu, de hopuri, bariere şi speranţă. Aşa e ea de când lumea şi pământul şi nu prea ai cum să o schimbi. Te adaptezi, cazi, te ridici, te scuturi de praf sau noroi şi mergi mai departe. În final, tot ceea ce contează e să te uiţi în urmă, cu un zâmbet larg pe faţă şi să fii mulţumit. Să fii mulţumit de ce ai realizat, de ce ai dobândit, de tot. Regrete poate vei avea, însă, atunci când le pui în balanţă cu celelalte lucruri, fă-le să nu mai conteze. Dar, dacă uitându-te în urmă zâmbetul nu îţi apare pe faţă, ochii ţi-s mici, trişti şi sufletul amar, înseamnă că drumul ales, involuntar probabil, te-a dus într-un loc în care acum ai da orice să nu mai fii. Te-ai lăsat dus de val şi nici nu ţi-ai dat seama când curenţii vieţii te-au purtat până în locul în care eşti astăzi.
V-aţi întâlnit. Eraţi tineri, frumoşi, plini de speranţă, entuziasm şi simţeaţi că aveţi lumea la picioare. Grijile nu făceau parte din vocabularul vostru. Ea era toată un zâmbet, o adiere de frumos şi bine care îţi îmbăta mintea, sufletul şi trupul. Era EA! A fost chimie încă de la început. Aveaţi acelaşi vibe, aceleaşi interese, o conexiune cum rar întâlneşti între oameni. Te-ai îndrăgostit. Ce bine era pe atunci… Erai fericit. Mai ştii emoţia pe care ai simţit-o la primul sărut? Îţi mai aduci aminte stângăcia?
Doamne, câte petreceri, câtă distracţie, câte excursii. Cu timpul, aţi facut paşi uşori. Aţi început să petreceţi nopţi împreună. Fierbinţi. Îti mai aduci aminte prima noapte? Îţi mai aduci aminte stângăcia? V-a plăcut. V-aţi mutat sub acelaşi acoperiş. Ce dimineţi senzaţionale cu mic dejun adus la pat, cu mângâieri calde şi săruturi pasionale care urlau din voi „nu mai vreau să merg la serviciu”, „vreau să te respir în fiecare clipă”. În weekend era mişto. Vă trezeaţi dimineaţa, puneaţi degetul pe hartă, încă adormiţi de somnul bun şi savurând cafeaua, vă ziceaţi: „Unde vrei să mergem azi? Ce mai descoperim?”. Şi duşi eraţi. Nimic nu vă stătea în cale. Eraţi doi şi totuşi unul într-o aventură nouă, mişto, numită viaţă de cuplu. Fabulos!
Anii au trecut şi simţeaţi nevoia de mai mult. Aţi gustat din tot ce era mişto. Aţi văzut prin două perechi de ochi aceleaşi peisaje, le-aţi perceput la fel, aţi trăit experienţe care v-au marcat, v-au unit şi v-au dat putere, aţi râs cu poftă, v-aţi iubit cu patimă şi viaţa în doi v-a devenit drog. Simţeați nevoia de mai mult. Şi mai mult! V-aţi imaginat următorul pas firesc: familia. V-aţi căsătorit sau poate… nu. Poate n-aţi crezut că un act vă poate uni mai mult, că, prin acel act, dragostea voastră va fi mai mare, dar, cu siguranţă, v-aţi gândit că atâta dragoste adunată în voi trebuia materializată în cel mai frumos cu putinţă: un copil. Îţi mai aduci aminte când ai văzut cele două dungi pe acel băţ, de obicei roz? Îţi mai aduci aminte stângăcia?
Probabil te-ai speriat, probabil ai respirat puţin sacadat, dar, după ce te-ai obişnuit cu ideea, fericirea te-a invadat pas cu pas. Aici, cumva se încheie un capitol şi începe altul.
Ai un bagaj de amintiri pe care nimeni nu ți-l poate șterge. Decât tu. Şi cumva, poate fără să vrei, o faci… Odată ce apare copilul, interesele se schimbă, prioritățile la fel, iar viaţa voastră nu mai seamănă cu nimic din ce era. Ea e mereu concentrată pe cel mic: lapte, diversificare, somn, plimbare, spălat, călcat, gătit. Tu… te trezești că nu mai ești cel mai important, că voi doi nu mai sunteți ce eraţi ieri. Și această postură e cumva ca o intersecție. O intersecție pe care Dumnezeu, destinul, viaţa ți-o scot în cale și doar tu poți să alegi dacă e stânga sau dreapta… O faci fără să stai să te gândești. Nu e ca la șofat. Nici pe departe. Îți dai seama că ai luat-o într-o anumită direcţie abia când ești la jumătate de drum. Asta într-un caz fericit, când te opreşti, stai, te analizezi. Uneori, însă, tentaţia drumului e atât de mare încât nu te poți opri…
O vezi că e prinsă peste cap cu cel mic. Ai două variante: o lași să se descurce singură, că oricum o face bine, sau pui umărul la treabă. E stânga sau dreapta. Dacă alegi a doua variantă, ochii tăi nu vor fi trişti când stai și te uiți în urmă. Ești acolo, exact cum a fost încă de la început. Însă… într-o altă etapă. Sunteți tot voi.
Alegi să o lași singură? S-ar putea ca peste un timp să regreţi. Ai ales drumul acela plin de tentaţii. Drumul acela de pe care ți-a fost greu să te întorci sau de pe care n-ai vrut să o faci… Te îndepărtezi ușor, ușor. Fără să vrei, dar o faci. Viaţa aceea pe care o aveai înainte să devii tată ți-a plăcut atât de mult… Poate apare o altă femeie. Fără obligații, la fel cum şi EA era în urmă cu o vreme. Calci strâmb. „Acum și gata”, îți spui, probabil… Continui în acest ritm și știi unde ajungi? Ajungi să te sufoci. Să cazi într-o nefericire cruntă, împărțit între două vieți care simți că nu îți mai aparţin.
Ei, vezi tu? Sufocaţi ne-am simțit cu toții la un moment dat și din diverse cauze. E rău. E foarte rău, dar așa nu ai cum să continui. Te distrugi pe tine şi automat pe cei din jur. Nefercirea ta se va răspândi asupra tuturor și, ce să vezi, ești singurul care te poate salva. Te uiți la EA și o recunoști. E tot EA, dar parcă nu mai e a ta. Îți zâmbește la fel, te sărută la fel, face dragoste cu tine la fel, te mângaie la fel, dar tu nu mai ești acolo cu totul. Spune STOP! Pune în balanță ce ai, ce ai avut și vezi ce simți. Poate aşa îţi vei da seama şi ce vrei.
Mai ştii emoţia pe care ai simţit-o la primul sărut? Îţi mai aduci aminte stângăcia?
Îţi mai aduci aminte prima noapte? Îţi mai aduci aminte stângăcia?
Îţi mai aduci aminte când ai văzut cele două dungi pe acel băţ, de obicei, roz? Îţi mai aduci aminte stângăcia?
Stângăcia aceea te-a făcut cel mai fericit. Stângăcia aceea te-a făcut omul de astăzi. Oprește-te din drum, uită-te în urmă și vezi dacă zâmbești. Vezi dacă poți face ca regretele să nu mai conteze. Dacă reușești asta, ai ales drumul corect.