Să fim sinceri. Toţi ne dorim copii educaţi, sclipitori, cu principii şi valori solide şi facem totul ca să îi ducem până în punctul în care visăm sau chiar mai departe de atât.
Nici eu nu fac excepţie de la asta. Câteodată mă gândesc că poate exagerez, că, în loc să îl las să mai dea şi cu capul în unele situaţii, mă agit pe lângă el ca o găină beată şi îl atenţionez, îl corectez. Mult prea des… Şi… sunt mulţi ca mine. Foarte mulţi. Poate chiar şi tu, părinte devotat, îngroşi rândurile astea umăr la umăr cu mine.
Noi nu ne gândim că greşim. Nu! Noi vrem să îi educăm, vrem să ştie, să facă diferenţa între bine şi rău, vrem să înveţe să împartă, să zică te rog, mulţumesc şi cu plăcere, vrem să fie respectuoşi, să salute, să fie comunicativi. Le dăm şi pedepse, că doar noi aşa am crescut. Of şi câte nu mai facem ca părinţi…
Eh, dacă ne gândim puţin mai profund asupra acestor aspecte, ne dăm seama că de multe ori mai mult facem rău decât bine… Iată cum:
-
Cumperi aceleaşi jucării copiilor.
Ai doi copii sau trei sau un prieten foarte bun cu care al tău se întâlneşte destul de des. “Ca să nu fie cu supărare” le cumperi aceeaşi jucărie. GREŞIT!!! Dacă ei au aceeaşi jucărie, cum mai învaţă să împartă? Să negocieze? Să lase de la ei? Mai greu…
-
“Bravo, e super ce ai făcut”.
Suntem mândri de ei orice ar face. Chiar dacă uneori ar fi loc de mai bine, tot îi felicităm! O facem des pentru că suntem mândri. Ei bine, nu e prea bine, ca să zic aşa. Se pare că încurajările foarte dese îi fac pe cei mici să nu mai aibă miză. Se obişnuiesc cu prea multă apreciere şi trăiesc cu impresia că e ceva normal. Nu mai luptă pentru ea.
-
Facem asta când vine mama/tata.
Să spunem că eşti singur acasă cu cel mic şi el vrea să… picteze, de exemplu. Tu n-ai chef şi îi spui: ”Hai, să o aşteptăm pe mama, bine?”. Ce faci de fapt? Îţi anulezi din autoritate. Îl faci pe cel mic să creadă că părintele pe care îl aşteptăm, ca să putem face un anumit lucru, e mai puternic, mai important, e cheia rezolvării problemelor. Tu, care spui asta, eşti cam neînsemnat…
-
Îi atragi atenţia de faţă cu alţii.
Face piciul o boacănă de faţă cu multă lume. Poate a vrut, poate nu. Te ruşinezi, ai impresia că se uită lumea ciudat la tine şi primul instinct e să îi atragi atenţia sau chiar să îl cerţi. O faci o dată pentru el, să ştie că a greşit şi o dată pentru tine, să vadă cei din jur că tu nu îţi laşi copilul să facă ce vrea. Doamne, asta e cea mai mare prostie ever! Niciodată, dar niciodată nu îţi mustra copilul de faţă cu alţi oameni. Nu ştiu, ia-l de acolo, du-l în altă cameră, explică-i. Lasă discuţia pentru când ajungeţi acasă, dar nu-l mustra de faţă cu alţi oameni. Ceea ce simte el atunci e ca la un pluton de execuţie. Imaginează-ţi.
-
Eşti un copil rău.
Să lămurim de la început: nu există copii răi, există comportamente survenite în urma unor acţiuni. De regulă, ale părinţilor. Faptul că un copil e neastâmpărat nu înseamnă că e rău. E doar energic şi poate… inventiv :). Că un copil loveşte, a învăţat de undeva, că scuipă, a învăţat de undeva, că vorbeşte urât, a învăţat de undeva. Totul ţine de tine, părinte, să ştii să îl aduci pe linia de plutire. Nu vreau să te superi pe mine, dar uită-te şi la tine. Poate faci ceva greşit…
-
Dacă nu faci asta…
Condiţionarea asta e stupidă rău. Imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă într-o zi te-ai duce la serviciu şi şeful ţi-ar spune că, dacă nu îţi depăşeşti target-ul cu nu ştiu cât la sută, te dă afară. Ha? Naşpa, nu? Ţi se face frică. Aşa e şi cu ei. “Dacă nu îţi strângi jucăriile, ţi le arunc/ nu îţi mai cumpăr/ nu îţi fac/ nu îţi dreg.” Naşpa, nu? Chiar vrei ca tocmai de tine să îi fie frică?
-
Nu mai fi timid!
Asta am auzit-o de o grămadă de ori… Plus: “pup-o pe mătuşa”, “Spune câţi ani ai”, “Zâmbeşte şi tu”, “Du-te în braţe la unchiu” şi toate derivatele. Tu vorbeşti mereu chiar şi cu persoanele cu care n-ai chef? Nu. Tu eviţi asta într-un fel diplomat. Nu îi cere şi copilului tău să facă asta. Mai are până când învaţă să se fofileze ca un om mare… Nu e robot, nu e cu telecomandă, nu trebuie să facă mereu ceea ce ţie ţi se pare că ar da bine…
-
De ce nu poţi să fii ca…
Am auzit asta toată copilăria: “De ce nu poţi să iei şi tu note bune ca Nicoleta?”. Ce am ajuns? Să o urăsc pe Nicoleta deşi biata fată nu avea nicio vină. Copilul tău trebuie să ştie că, pentru tine, el e cel mai bun, el e cel care contează. Nu îl face să creadă că în orice moment l-ai schimba cu “Nicoleta”…
-
Du-te în camera ta!
Asta e cea mai proastă pedeapsă. Camera copilului ar trebui să fie un loc primitor pentru copil, dar, dacă tu îl trimiţi acolo când e nervos, frustrat sau când se simte nedreptăţit, ei bine, camera lui se va transforma într-un loc urât în care el nu va vrea să mai meargă.
-
Dacă mă iubeai…
Hai, încearcă să spui cuvintele astea. Gândeşte-te la privirea copilului tău şi imaginează-ţi că îi spui “dacă mă iubeai, nu făceai nu ştiu ce”… Ştii cât de mulţi părinţi recurg la această metodă de şantaj sentimental? Doamne, ştii câţi? Şi e atât de trist… Te rog eu mult, nu o fă şi tu…
Şi eu greşesc de multe ori. Şi eu i-am zis lui fii-miu: hai să o aşteptăm pe mama ca să facem nu ştiu ce, şi eu i-am zis: “pup-o pe mătuşa că a venit la noi”. E naşpa, e rău şi încerc să mă educ. Na, nu sunt vreun perfect…
Articol inspirat de pe fatherly.com