Azi am oftat mult. Aparent nu aveam de ce. Era soare afară, o zi de luni, ca fiecare alta. Şi, totuşi, mă trezeam oftând din senin. Nici n-am avut chef de vorbă. Îi răspundeam Cristinei în dodii, cu răspunsuri scurte, neinteresante.
Nu credeam să fie atât de greu. Trebuia să facem o chestie nouă şi simplă: să o ducem pe Sophi la grădi! Doar e un loc unde copiii se simt minunat, se joacă, se distrează.
Dar realitatea a fost alta: a fost greu şi pentru noi şi pentru ea. Nouă, adulţilor, nu ne venea să credem când a trecut timpul. Când Sophi s-a făcut atât de mare, încât să meargă la grădi. Nu ne venea să credem că va sta fără noi, că va lipsi din căminul ei.
Şi a fost greu şi pentru ea. A plâns, primele două ore a stat doar sub fusta maică-si, n-a vrut să intre în clasă. Sau intra, stătea câteva minute şi apoi ieşea repede pe hol să ne caute.
Ulterior s-a mai liniştit. Ba chiar a plecat fericită de la grădi. Se bucura că se întoarce acasă, dar se vedea că este fericită şi pentru că a petrecut câteva ore într-un loc nou şi minunat, alături de câţiva prieteni noi.
De fapt, ăsta a fost şi motivul pentru care am vrut ca Sophi să meargă la grădi. Simţeam nevoia să o dăm în grija unor specialişti care să o înveţe lucruri noi, inteligente, să o înveţe regulile societăţii şi cum să comunice în colectivitate.
Sperăm că am făcut bine. De fapt, suntem siguri. Chiar dacă ne-a fost greu şi ne va fi greu şi mâine, şi poimâine şi probabil încă vreo câteva săptămâni bune!
Pentru voi cum a fost prima zi de grădi?
PS: Tac-su, la 1,90 înălţime, s-a înmuiat rău de vreo câteva ori. Mai mai să calce pe urmele maică-si care plângea în batistă!