„Nu suntem egale cu bărbații”. Părerea soaței

sursa foto: http://www.themomiverse.com/
sursa foto: http://www.themomiverse.com/

Ne batem cu pumnul în piept că suntem puternice. Suntem! Ne batem cu pumnul în piept că fără noi, ei, bărbaţii ar fi pierduţi. Ar cam fi… Din cele mai vechi timpuri şi inclusiv astăzi, strigăm cât ne ţin puterile şi plămânii că vrem aceleaşi drepturi cu ei, că vrem să fim cu toţii egali, că vrem să fim luate în seamă în societate, la locul de muncă şi acasă. E corect! Vrem asta!

Şi e cinstit şi firesc ca şi vocea noastră să fie auzită. Avem un creier, mult mai încurcat decât al lor, gândim cu el, supravieţuim de milioane şi milioane de ani, de la Eva încoace mai exact şi, aşa “ciudate” cum suntem, facem copii, îi creştem şi ne ocupăm de zece mii de lucruri deodată. Ba chiar avem grijă şi de ei, bărbaţii din vieţile noastre.

Suntem femei! Trebuie să putem să facem de toate şi nu prea avem voie să ne plângem pentru că, de multe ori, vorbim în van, trebuie să ne adunăm forţele şi să mergem înainte.

Acestea fiind spuse, şi ar fi mai multe de înşirat, părem nişte super eroi. Suntem şi asta! Suntem super eroi la capitolul iubire, afecţiune, încredere, respect, curăţenie, gătit, crescut copii, jucat cu ei, cumpărături, la serviciul stresant sau mai puţin stresant şi în orice alt domeniu care vă trece prin minte.

Însă, căci mereu există un însă, niciodată nu le vom putea fi lor egale. Niciodată! Şi… surpriză sau nu, nici ei nouă. Bărbaţii şi femeile sunt un fel de Yin şi Yang. De fapt, exact aşa şi suntem. Tot ceea ce trebuie să se întâmple e ca perechile să se găsească şi să se îmbine perfect. Noroc cu universul care mai mereu se ocupă de asta. Degeaba ne batem noi cu pumnul în piept că suntem cele mai cele. Fără ei suntem jumătăţi imperfecte. Degeaba susţin ei că statutul de “burlac” li se potriveşte mănuşă. Sunt la fel de imperfecţi.

Nu mă înjuraţi, nu mă puneţi la colţ şi nu aruncaţi cu pietre pentru că aici vorbesc despre inegalitatea dintre noi din alt punct de vedere. Nu ating subiecte sensibile care se dezbat de secole. Nu!

În ceea ce mă priveşte, fericirea stă în lucrurile simple: în cearta de dimineaţă pe tema “cine face cafeaua” sau “cine îl duce pe Tudor la joacă”. Aş putea să le fac pe amândouă fără probleme, însă… e mai frumos în doi.

De ce spun că nu le suntem egale lor, bărbaţilor? E simplu! Din nou, în ceea ce mă priveşte, mă declar învinsă în faţa tehnicii. Voi, dacă sunteţi mai bune la capitolul ăsta, puteţi găsi oricare alt motiv pentru care nu le sunteţi egale: copilul se linişte;te în braţele lor, creve’ii ies mai zemoşi când ei îi prăjesc, măm[liga iese mai pufoasă, iar plasele par mai uşoare când el vine de la cumpărături. Orice!

13726846_1172204829468416_301663835232168317_n

În cazul meu: am cumpărat o maşinuţă, al meu era plecat, aşa că stateam cu o cutie mare în mijlocul sufrageriei. Mă uitam la ea şi parcă încercam să îmi găsesc curajul să o desfac. De ce să îmi găsesc curajul? Ştiam că mă aşteaptă un puzzle de roţi, piuliţe, şuruburi şi alte scheme. Într-un final, îmi suflec mânecile imaginare, trag aer în piept, mă înarmez cu o şurubelniţă şi mă apuc de treabă.

Ce am reuşit? Să umplu toată camera cu piesele maşinii şi… cam atât. Am încercat să montez roţile, am eşuat. Să montez ghidonul? Am reuşit, dar invers. Să pun capacele la roţi? Vise! Am fost cea mai frustrată mamă, însă, m-am felicitat că nu am demarat proiectul în faţa celui mic. N-aş fi suportat dezamăgirea din ochii lui. Să vadă el că mama lui nu e perfectă? Să îşi dea şi el seama că mami nu e acelaşi lucru cu tati?

Gândindu-mă mai bine acum, era mai bine ca întreaga operaţiune să se petreacă sub ochii lui. Era bine să afle de acum, de mic, că femeile nu sunt egale cu bărbaţii şi nici invers. Era bine să vadă că, în strădania lor de a încerca să rezolve toate problemele, noi femeile, mai avem nevoie şi de ajutor.

Am lăsat proiectul baltă. Maşinuţa înşirată toată prin sufragerie a prins contur peste câteva ore când el, salvatorul meu, a ajuns acasă. A montat-o în 10 minute fără niciun efort. I-a luat mult să desfacă ghidonul montat invers, dar s-a descurcat şi cu asta.

Mă uitam la el şi făceam o listă mentală de plusuri şi minusuri. De ce nu suntem noi egali? De ce nu putem să facem noi, femeile şi bărbaţii, aceleaşi lucruri la fel de bine? De ce eu nu sunt în stare să montez o amărâtă de maşinuţă pentru un copil de un an şi de ce el nu poate să spele cuptorul cu microunde aşa cum o fac eu? De ce nu sunt în stare să tund gazonul cu atâta lejeritate cum o face el şi de ce el nu e în stare să plece la joacă, în parc, cu cel mic şi să care după el o plasă întreagă de jucării? De ce, de ce , de ce?….

DA! Uneori, dacă au chef, gătesc mai bine ca noi. O fac mai rar, dar o fac. Dacă îşi pun ambiţia, curăţenia lor în casă o face de ruşine pe a noastră. M-a luat cu tremur pe şira spinării dar mi-am revenit rapid.

Cu ce mă salvez eu? Cu faptul că exist în viaţa lui. Cu ce se salvează el? Cu faptul că există în viaţa mea.

Nu suntem egali. Nu avem cum să fim. Nu vom fi niciodată! E ok să tindem spre mai bine. E chiar indicat, însă… hai să recunoaştem şi să ne repetăm asta ori de câte ori putem: noi făra ei suntem jumătăţi imperfecte, ei făra noi, la fel.

*** text scris de iubita mea soțioară după ce asamblarea mașinuței i-a venit de hac. Ce să-i faci?! Știam eu că sunt perfect! 🙂