Mă uitam la ea și era superbă așa cu 32 de kilograme în plus. Se mișca destul de greu, dar parcă tot graţios. O alintam spunându-i că raţele ar fi invidioase pe mersul ei. Nu se supăra pe mine niciodată când o „alintam” așa. Știa că o fac de drag.
Au trecut doi ani de când soaţa mea era „la dublu”. Doi ani care nu știu când au trecut, doi ani plini ochi de frumos și de nou și de… n-am cuvinte să mai spun de ce au fost plini anii ăștia. Au fost plini de de toate și abia aștept sa văd ce urmează.
Da, sunt doi ani de când s-a născut fii-miu și până acum niciodată nu am stat să rememorez cap-coadă întreg evenimentul. Am zis că e o ocazie bună să o fac acum.
Era luni dimineața. Ora 7. Trebuia să mergem la spital la ultima şedinţă de monitorizare. A mea abia se mișca și glumeam împreună spunând că i-ar fi mai ușor să se rostogolească. Era mare rău. Mă întreba dacă e grasă, eu îi spuneam că e doar însărcinată. Era mare. Luase 32 de kilograme în cele 9 luni de sarcină. Dar, cum spuneam mai sus, era graţioasă toată. N-aveai cum să n-o iubești. Plutea, emana fericire prin toți porii şi mânca, Dumnezeule, cu ce poftă!
Am intrat în spital, ne-am întâlnit cu doctorul și țin minte că, după consultaţie, ne-a zis cu un zâmbet larg: „Vineri vă cunoașteți.”.
A fost programată la operație de cezariană pentru că nașterea normală a fost exclusă. Cel mic a fost atât de leneș încât a refuzat categoric să se întoarcă. În schimb, avea o plăcere deosebită să apese cu călcâiul pe vezica mamei. Câteva luni a fost locul lui preferat.
Când am auzit-o pe doamna doctor spunând că, în doar 5 zile, îl întâlnesc pe fii-miu am simțit o tresărire aparte, însă, nu am realizat magnitudinea momentului.
Cele cinci zile au trecut firesc. Ultimele pregătiri, planuri, relaxare, filme, de-astea… Oricum, prea multe opțiuni nu aveam. Renovarea era gata deja de multă vreme, hainele piciului aranjate pe culori în dulap, jucăriile la locul lor, totul era super mega pregătit, iar în camera lui mirosea a pediatrie.
Vineri dimineața, ne-am trezit super emoţionaţi amândoi. Ne uitam unul la altul fără să ne spunem nimic și doar zâmbeam. Mă uitam la ea și mă gândeam dacă i-o fi frică. Eu eram terminat dar n-aș fi putut să îi arăt. Îmi imaginam prima întâlnire cu fii-miu, mă gândeam dacă ea o să fie bine, mă gândeam dacă o să-i fie frică în sala de operație, mă gândeam la ce se gândește ea, la ce simte.
Cumva am ieșit din casă. Ne-am urcat în mașină și am pornit spre spital. Pe drum, și-a pus mâna peste a mea și mi-a zâmbit încrezătoare. „Ce puternică e!” m-am gândit. Nu vedeam pe faţa ei nici urmă de teamă, doar fericire şi cred că era şi o urmă de uşurare că, în sfârşit, se va putea mişca ceva mai normal.
La spital, a început tăvălugul. Ne-a preluat o asistentă, ne-a dus în salonul ei, i-a dat o cămaşă să se schimbe și mă gândeam că va dura ceva până când va fi chemată. N-a durat. În 10 minute, am auzit o voce la ușă:
-V-aţi schimbat? Haideți să mergem că cineva abia aşteaptă să va cunoașteți.
Atunci mi s-au înmuiat picioarele de-a dreptul. Era o chestiune de minute până când urma să întâlnesc a doua cea mai importantă persoană din viața mea. În drum spre sala de operaţii, am ținut-o strâns de mână, i-am spus că o iubesc și cumva cred că mi-a simțit emoţiile. N-a zis nimic. Le avea și ea pe ale ei.
Am ajuns în faţa unor uși prin care eu nu puteam să trec. Acolo mie mi se punea stop. Am sărutat-o apăsat și i-am zis că îi aștept acolo. A făcut câțiva pași spre ușă însoţită de asistentă, s-a întors spre mine și s-a oprit.
-Nu te întoarce că poartă ghinion, i-am zis în glumă.
-Astăzi nimic nu e cu ghinion, mi-a răspuns.
S-a întors la mine şi m-a mai sărutat o dată.
-Să nu ai emoții că piciul trebuie să vadă ce bărbat puternic ești!
S-a întors și ușile acelea mari s-au închis în urma ei. Am rămas singur. M-am așezat pe unul dintre scaune. M-am ridicat. M-am plimbat pe hol, m-am așezat iar. Vroiam să cobor să fumez o țigară. N-am putut să mă dezlipesc de locul acela. Mă uitam la ceas. Trecuseră 15 minute…
N-a durat mult și pe ușile liftului au intrat toți cei patru bunici. „Voi lipseaţi…”, m-am gândit. În urma lor, îmi văd cel mai bun prieten și m-am bucurat să-l văd acolo, că măcar eram scutit de un tir de întrebări din partea celor 4 magnifici.
Am luat iar scaunele la rând, am numărat dungile de pe pereți, m-am plimbat de colo-colo și toată lumea făcea glume ca să mă mai detensioneze pe mine. M-am uitat iar la ceas. Trecuseră 45 de minute. La un moment dat, de după ușile acelea mari, pe care a intrat soția mea dar și alte doamne însărcinate, am auzit un ţipăt!
-El e! Ţipătul ăsta… El e!
Am spus asta din tot sufletul. Mi-au transpirat palmele și tâmplele. Simțeam un tremurat în tot corpul și nu mai puteam să stau pe loc. N-a durat mult și ușile acelea mari s-au deschis. O asistentă cu un zâmbet cât o zi de post ținea în brațe o păturică de un verde „brotac” și se uita fix în ochii mei.
-Tati, hai să faceți cunoştinţă! O mândreţe de băiat aveți! Nota 10 cu plus!
Nu îmi venea să cred. Mă luase cu amețeală, zâmbeam tâmp și ochii mi s-au blocat pe păturica aceea verde. Nu auzeam, nu vedeam nimic altceva în jur. I-am văzut faţa, că atât puteai să vezi în pătura aceea și m-a copleșit. Era al meu, era acolo, avea niște obraji graşi și avea o piele rozalie. Era perfecţiunea întruchipată. Mă uitam la asistentă și, din privirea mea, a înțeles ce vroiam să întreb.
-Sunteţi printre puţinii care au atâta curaj.
Pentru câteva secunde mi l-a pus în brațe și m-am simțit cel mai fericit bărbat de pe pământ. De acolo, din acel punct, a început pentru mine o nouă viață. Am închis un volum, am deschis altul, cu file albe, pregătite să fie scrise. Mă chinuiam să îmi dau seama cu cine seamănă. N-am reuşit atunci.
I-am dat copilul înapoi asistentei și m-a asigurat că imediat ce soția mea ajunge în salon ni-l va aduce. Am rămas acolo. Am început iar să număr dungile de pe pereți, scaunele, ba chiar am început să îi aud pe cei din jurul meu. Habar nu am de când mă felicitau sau de când vorbeau cu mine. Erau toți fericiți. Prietenul meu îmi spunea una într-una că, în sfârșit, am reușit să fac ceva perfect.
După o vreme, ușile acelea mari s-au deschis din nou şi eu iar aveam palmele transpirate. Am văzut-o și mă gândeam că doarme. M-am apropiat de ea și m-a întâmpinat cu cel mai larg zâmbet.
-Ei? Ce zici? Ne-a ieșit, nu?
Am luat-o de mână, am sărutat-o apăsat și i-am zis că ne-a ieșit perfect. Ba chiar am vărsat şi o lacrimă.
-Hai, mă scoți la un suc? M-a întrebat.
N-am scos-o la un suc chiar atunci că mai aveam nişte treabă pe acolo, cum s-ar spune. Am stat cu ei tot timpul, mai puţin noaptea. L-am legănat şi cumva era o competiţie mişto între mine şi soaţă. Ne „băteam” care să ţină mai mult copilul în braţe. A învins ea… Îmi aduc aminte că, în prima noapte de proaspăt tătic, am dormit ţinând la piept primul body pe care l-a purtat fiul meu. De nedescris sentimentul.
Astăzi, după doi ani, soaţa nu mai are 32 de kilograme în plus, iar noul volum din viaţa noastră încă se scrie. Mai are mii şi mii de coli albe care aşteaptă să se umple.
La mulţi ani, prinţule!