N-a vrut să-și împartă jucăriile, iar eu l-am certat. Și ghici cine greșea?

De când a început fiul meu să socializeze, de când a început să iasă pe afară cu copiii, am încercat și încă încerc să îi inoculez un lucru în căpşorul acela al lui: jucăriile se împart, nu suntem egoişti, luăm jucării de la alți copii, dar le dăm și pe ale noastre în egală măsură.

Toate bune și frumoase, am cam avut succes. Mă așteptam ca, fiind singur la părinți, să fie ceva mai egoist, având toate jucăriile acasă doar pentru el. N-a fost așa. Nu se supără când alții îi iau jucăriile, ba chiar, pe limba lui, întreabă dacă poate să ia și el jucăriile altora. Când l-am văzut prima oară că face asta mi-a crescut inima, iar când bona mi-a confirmat faptul că este o obișnuință mi-a crescut inima și mai tare.

Acum, însă, a intervenit o problemă. De câteva zile, când ieșim pe stradă la joacă, în momentul în care trecem prin faţa unei case unde locuiește o familie cu un băiețel de vârsta lui, mă ia de mână și până când nu depăşim locuinţa lor nici că mă lasă. Fie că e pe motocicletă, că e pe trotinetă, că are în mână o mașină sau un biscuite, nu îmi dă drumul. Mi s-a părut ciudat, dar degeaba îl întrebam, că dragul de el nu prea știe încă să explice.

Am ajuns la locul de joacă unde se întâlnesc toți copiii de pe stradă, l-a văzut pe vecinul de vârsta lui, era călare pe motocicleta fără pedale și s-a întins să mă ia de mână. Mi s-a părut și asta ciudat, că știam că se are bine cu toți copiii. N-am apucat să îmi duc, însă, gândul până la capăt că vecinul pitic, ţuşti lângă noi, să îi ia lui fii-miu vehiculul fără pedale. Al meu mă strângea de mână cu și mai mare putere, se încordase tot pe motocicletă, celălalt băiețel trăgea de ghidon de zici că era comoara din adâncuri.

Am zis să fim noi ăia buni. L-am rugat pe fii-miu să îl lase și pe prietenul lui 5 minute pe motocicletă, iar apoi se va da el cât își dorește. A ieșit cu supărare și alea 5 minute i s-au părut o eternitate. La un moment dat s-a lăsat chiar și cu plâns. L-am îmbunat și am scos din geantă o maşinuţă. Când a văzut-o vecinul, a abandonat motocicleta și a venit să îi ia mașina. Fii-miu, fericit, și-a luat înapoi prețiosul vehicul, vecinul după el să îl dea jos.

Preț de câteva minute bune, a fost un du-te-vino între jucăriile astea de mă luase capul și nervii mei atinseseră cote maxime.

Mi-am dat seama că treaba asta se întâmplă des. Nu des! Foarte des! Nu foarte des, tot timpul. Da, băiețelul vecinilor s-a obișnuit oarecum să îi ia lui fii-miu orice jucărie cu care iese afară. Al meu, frustrat, supărat, stresat că cel mic îl atacă mereu, că îi ia tot ce are.

Iniţial, n-am știut cum să aplanez conflictul ăsta, așa că ne-am rezumat la mica înțelegere care, pe termen lung, urma să se transforme într-un adevărat fiasco, după părerea mea.

M-am frustrat și eu, că ditamai bărbatul nu știe cum să gestioneze corect o problemă de-ale copiilor. Eu vreau să îl cresc pe fii-miu un om bun, darnic, fără egoism nejustificat, dar cu toate acestea nici nu vreau să îl văd vreun papă-lapte care să renunţe la tot ce are ca să le fie altora bine. Vreau un echilibru în viaţa lui şi în trăirile lui. Tocmai de aceea, ca să mă scutesc de prea multă bătaie de cap, am stat de vorbă cu o prietenă psiholog și ceea ce simțeam în sufletul meu de tată, ea mi-a confirmat.

  1. Copiii trebuie să aibă simţul proprietăţii.
  2. Copiii trebuie să știe să împartă, trebuie să o facă, doar dacă simt și doar atunci când sunt pregătiți.
  3. Dacă își dă jucăriile altor copii, nu trebuie să o facă constrâns, nu trebuie să simtă nicio clipă că el nu e la fel de importat ca și ceilalți copii și nu trebuie să se simtă inferior.

Ceea ce mi-a spus psihologul m-a uimit. Copiii prind noţiunea de a împărți, o înțeleg și o digeră complet abia în jurul vârstei de 6 ani. Până atunci, nu le e 100% clar de ce anume trebuie să își dea jucăriile. O fac pentru că așa le spun părinții, o fac ca să obțină ceva în schimb, în niciun caz că vine de la ei și că au certitudinea că nu rămân fără ele.

Cu informaţiile astea la purtător, a doua zi, am ieșit din nou la locul de joacă. Scenariul s-a repetat. În faţa casei vecinilor, al meu, de pe motocicletă, m-a luat de mână. La locul de joacă, la fel. Băieţelul, glonț să îi ia jucăria. De data asta m-am impus.

I-am spus copilului că acum se dă pe motocicletă fiul meu, iar, când el se va plictisi, i-o va da și lui. Șoc. Plânsete, frustrare de partea lui. Nu înţelegea ce se întâmplă, obișnuit fiind să îi ia lui fii-miu tot ce are.

Ceea ce m-a șocat și mai mult a fost reacția părinților lui. „Hai, George, că se dă și el un pic”. N-a fost, totuşi, şocul atât de puternic să nu pot reacţiona, așa că le-am răspuns: „Se dă un pic, după ce se plictiseşte fii-miu. Uite și cel mic are motocicleta aici, ar putea să facă o întrecere”.

Gata, cu asta s-a încheiat. Nu zic că nu au mai făcut schimb de jucării, că au făcut. Dar proporţiile au fost altele, problema s-a pus altfel, fii-miu n-a mai fost furios și frustrat, iar vecinul a mai dat înapoi din „luatul” lui necontrolat.

După ziua aceea și în zilele în care au urmat, am instruit pe toată lumea să facă la fel ca mine. Bona a întâmpinat ceva probleme. Vecinul pitic credea că îi va merge cu ea mai lesne decât cu mine. A avut ghinion…

Acum suntem chiar ok. Cel mic vine la fii-miu şi încearcă să îi ia motocicleta, dar i-o oferă pe a lui la schimb. Nu se mai frustrează, nu mai plânge, nu se mai enervează. Dacă trocul i se pare ok, îl acceptă, dacă nu, nu. Şi mie, ca tătă, mi se pare ok.

P.S 1: Cu toate că s-a produs această schimbare, în continuare, lasă copiii să îi ia jucăriile, le ia şi el pe ale lor, dar e ok că s-au stabilit nişte limite în relaţia cu vecinul pitic. E pace şi armonie. Vedem cât o dura. 🙂

P.S 2: Părinţii vecinului pitic mă consideră acum un egoist fără margini care îşi educă prost copilul. Asta, însă, e altă discuţie.