Lacrimile de părinte sunt patetice!

photo

dragoste de parinte

„Am plans pentru durerea lui pe care o resimte in fiecare zi cand nu se stie ascultat, apreciat si inteles. Pentru durerea lui de acum, chiar de acum, de la prima ora din ziua asta cand probabil a inceput sa somatizeze inconstient si sa il doara capul. Si noi ne prefacem ca s-ar putea sa fie o raceala cand de fapt este durerea lui care iese afara astfel.

Am plans de furie ca nu sunt in stare sa ii ofer un mediu in care pur si simplu sa fie el insusi, sa se descopere, sa devina. Ci unul care ii cere sa faca, sa stie ce fac si altii, ce trebuie sa stie si altii.

Am plans pentru furia si sictirul pe care il am in mine reprimat de multi ani fata de sistemul idiot, cretin si dezumanizant in care sunt educati copiii in Romania. Pentru sistemul de cacat gestionat de niste oameni mici, crescuti si ei, ca si mine, in ideea facutului, avutului si inregimentarii standardizate in sistem, in linia de productie.

Am plans pentru neputinta mea de a intelege ca tot ce predic altora nu se regaseste in viata lui si a mea; ca viata nu este despre a avea si a face ci despre a fi. Nu este despre cunostinte si lucruri ci despre atitudine, despre valori, despre curaj, despre intuitie, despre ascultarea sinelui profund interior.

Am plans pentru ca nu stiu ce sa fac mai departe.” http://georgebragadireanu.com/azi-am-plans-in-bratele-fiului-meu/

Articolul ăsta a devenit viral. Pe net toată lumea comentează, este citit chiar și la radio, cu voce joasă și tristă. Este scrisoarea de deznădejde a unui părinte care nu mai înțelege prezentul și nu vede vitorul. E scrisă cu lacrimile rămase în colțul ochilor, după ce a plâns în valuri, ținându-și copilul în brațe. A plâns în fața lui, au plâns amândoi.

E frumos ce a scris cetățeanul. E trist deopotrivă. Toată lumea îi dă dreptate și îl compătimește.

DA, viața este de căcat! Ca să-l citez pe domnul Brăgădireanu.

DA, sistemul de învățământ e de căcat! Tot ca să-l citez pe domnul.

DA, învățăm doar fracții, nu și meditație! Copiii noștri nu mai colorează, nu mai cântă la instrumente, nu mai fac sport. Ci sunt obligați să tocească materii inutile. Practica a fost uitată!

DAR

Rolul tău de părinte înseamnă altceva. O spun, la rândul meu, ca tată.

Rolul tău de părinte nu înseamnă lacrimi, nu înseamnă tânguiri și plângere. Nu înseamnă să plângi pe umărul copilului tău!

Dacă ești disperat, te ascunzi în baie și plângi! Te descarci, te speli pe față. Dar când ieși din baie, trebuie să redevii părinte.

Părinte înseamnă dragoste, dar mai ales înseamnă putere, încredere, siguranță!

Atunci când te privește, copilul tău trebuie să vadă în ochii tăi liniște! Să vadă viitorul, să știe că are o șansă, că tu vei fi lângă el mereu să- l aperi, să știe că va avea în tine ajutorul care să-i completeze perfecțiunea.

Căci fiecare copil e perfect, în felul său.

Iar lacrimile părintelui său îi strică perfecțiunea, i-o pângăresc.

A fi părinte nu înseamnă a fi slab. Ci din contră. Lacrimile tale nu-l ajută cu nimic. Ca părinte, trebuie să lupți până mori! Să lupți cu sistemul, cu mizeria, cu neajunsurile, chiar și cu tine! Trebuie să lupți ca să-i dai copilului tău totul!

Dacă sistemul nu-i oferă viitor, tu trebuie să i-l creezi! Dacă sistemul nu-i oferă speranță, tu trebuie să ai în sufletul tău speranță ca să-i dai și lui! Dacă sistemul îl doboară, tu trebuie să-l ridici!

Pentru că părintele este mai important ca orice sistem! El modelează, el educă, el contruiește sinele copilului său mai mult ca orice sistem!

Lacrimile părintelui nu trebuie să existe! Sunt pur și simplu penibile!

Închei cu o serie de întrebări, la fel ca domnul Brăgădireanu:

Oare sistemul de învățământ din România n-a fost întotdeauna de căcat?

Oare generațiile noastre n-au avut aceleași probleme? Oare n-am cărat și noi zeci de kilograme de manuale?

Oare a fost vreodată ușor să crești un copil în România?

Oare, în loc să alergi după bani, ai spus vreodată STOP ca să desenezi împreună cu copilul tău?

Oare, în loc să te declari antreprenor de succes, nu mai bine ai face totul ca să devii un părinte de succes?

Oare chiar ai încercat toate variantele, oare ai căutat chiar să te muți din țară, în alte locuri cu sisteme mai bune?

Oare nu trăiai în România, în același sistem de căcat, atunci când te-ai hotărât să faci copilul?

Oare de ce copilul tău are unghiile roase de stres? Tu unde ești când se întâmplă asta?

Oare de ce te plângi, în loc să faci ceva?

Toți suntem părinți! Toți înfruntăm sisteme, probleme! Toți avem necazuri! Toți suntem revoltați!

Dar în fața copiilor noștri suntem puternici! Suntem eroii lor, suntem încarnarea războinicilor din cărțile de povești care înving mereu răul! Suntem idolii lor! Suntem tari! Și nu plângem cu lacrimi de crocodil! Pentru că lacrimile de părinte sunt… patetice!