Fotografia de mai sus n-are nicio legătură cu prima experiență de vacanță. Totul a început în avion, în timpul zborului către singura noastră escapadă din ultimii doi ani.
****
Doamne, câte i-am mai zis! Și câte vorbe de ocară, și cât de furios m-am uitat la ea. Eram un fel de Prinț al Zăpezii sau cum i-o chema pe ăia din Game of Thrones, de se uită la tine și te transformă în zombi. Ăia urâți cu ochi albaștri, de te îngheață.
Așa eram eu într-un vis cu ochii deschiși. Și cât m-am răzbunat pe ea în visul meu! În realitate, nu i-am zis nimic, nici măcar un cuvânt, nu i-am aruncat nici măcar o privire. Doar am suportat în liniște, strângându-mi dinții. Pentru că cine sunt eu să o învăț cum să-și crească copilul, cum să se poarte cu el?
Era 4 dimineața, toată lumea din avion ar fi vrut să doarmă. Fusese o noapte lungă, cu pregătiri de bagaje, cu mers la aeroport, controale și îmbarcare. Toată lumea era obosită, toți pasagerii ar fi vrut să închidă ochii ca să recupereze măcar puțin din orele pierdute.
Mai puțin ea și cei doi copii ai ei. Unul de aproximativ doi ani și unul de patru. Cel mic nu a permis nimănui luxul de a dormi. A urlat vreo două ore încontinuu.
Era evident că cel mic era în fața primei lui călătorii cu avionul și că avea un disconfort. Iar mama nu făcea altceva decât să-l întărâte. Nu am auzit de la ea niciun cuvânt de consolare, de mângâiere, nu l-a luat niciodată în brațe, nu a încercat să creeze activități împreună. Nimic.
Doar: „Acum, te culci!”. Și copilul urla instantaneu când auzea cuvintele astea. Și ea îl lăsa să urle minute în șir. Când se mai potolea puțin și somnul parcă începea să-și facă simțită prezența, o auzeam iar: „Ți-am zis să dormi!”, și copilul declanșa din nou alarma.
N-am reușit să înțeleg care era tehnica ei de educare. Pur și simplu m-a depășit. Poate că, odată ce crești doi copii, capeți un tip de imunitate, ești mult mai puțin afectat de bocetele micuților, devii mai rece și indiferent. Pentru că ți-e foarte greu, îți creezi un fel de platoșă și nu te mai afectează văicărelile lor. Nu știu, nu sunt în situația ei.
Dar mi s-a părut exagerată abordarea ei. Să nu cauți măcar o secundă să-ți consolezi copilul… Nu știu. Sunt unele persoane care cred că, dacă cedează o secundă în fața micuțului, au pierdut un întreg război. Nu e așa. În acel caz, cel mic chiar avea o problemă, iar să-l obligi să doarmă, deși el nu dorea asta, mi se pare o prostie.
Un joc împreună ar fi creat liniștea mult dorită. Sau poate că băiețelul ar fi dorit să doarmă în brațele mamei, nu blocat pe scaun și prins cu centuri. Probabil, însă, că mămica a decis să se poarte la fel cu ambii copii, chiar dacă era o diferență de vârstă importantă între cei doi. Copilul de patru ani a acceptat cuminte, de la început, tratamentul de „Acum, somn, singur pe scaunul tău!”.
Mai mult, partea cu întărtatul micuțului chiar m-a lăsat mască. Repet, când copilul se oprea din țipat și aproape adormea, obosit de bocete, mama puncta scurt: „Ți-am zis să dormi”. De parcă își dorea ca cel mic să înțeleagă clar că ea e șeful și că el trebuie să se supună necondiționat.
Vă rog să mă iertați, dacă vi se pare că greșesc în aceste comentarii. Sunt doar un pasager care ar fi dorit să doarmă la acea oră. În plus, sunt doar un tată care a călătorit de multe ori împreună cu copilul lui și nu a avut problemele astea. Poate pentru că ne-am jucat foarte mult în timpul zborului și ne-am distrat până somnul ne-a venit de la sine. Și poate pentru că Sophi adormea în brațele mele și nu pe scaunul rece.
Sau poate că eu habar n-am să-mi cresc copilul și poate că tehnica mămicii e mult mai bună. Așa, cu siguranță, copilul va ști cine este șeful!