Până să devenim părinți și mult după, am citit cărți, articole de parenting, am vorbit cu alți părinți, am încercat în fel și chip să prindem cât mai mult din tainele noului statut ca să nu fim complet luați pe nepregătite. Bine… am cam fost, că niciun copil nu seamănă cu altul, fiecare trăiește experiențe unice acasă, dar cât de cât am încercat să avem habar despre ceea ce înseamnă un copil, ceea ce înseamnă sa fii părinte și așa mai departe.
Multă lume ne-a spus despre instinctul matern că e ceva fabulos, miraculos, că așa ceva nu trăiești niciodată. Eu, bărbat fiind, nu prea am avut încredere în chestia asta și o consideram mai mult o dulcegărie de-ale femeilor, că na… devin mame, sunt împlinite, trec la un alt nivel, devin un fel de Xena în familiile lor. Da, asta cam așa e, mamele sunt niște super eroi. Buun… să revenim la treaba cu instinctul.
Am aflat de el, nu i-am dat importanță și primul șoc pe care l-am avut a fost când prințul familiei avea vreo trei săptămâni. Stăteam cu lady soția pe terasă și ne savuram cafeaua. Cel mic dormea într-un pătuţ portabil în sufragerie și prin geam ne uitam la el. La un moment dat o aud pe soție:
-Hai, iubitu’, mișcă o mânuță, să vadă mama că ești bine.
Mă uitam la ea ca la filme străine: șocat și total absorbit de moment.
-Ce faci?
-L-am rugat să miște o mânuță.
Mi-a răspuns în timp ce se uita atentă la odor. M-am uitat cu ochii cât cepele și mai să-mi stea inima în loc când l-am văzut pe cel mic că și-a ridicat în somn o mânuță. Experiența s-a repetat de foarte, foarte multe ori după aceea și am cam început să mă obișnuiesc și chiar să cred cu tărie că treaba cu instinctul matern e chiar reală.
Am mai avut nenumărate experiențe de genul. Copilul plângea, soția mea știa exact de ce plânge. Copilul scotea niște onomatopee, mama lui știa exact ce vrea. De fiecare dată, m-am uitat mirat la spectacolul din faţa mea, pentru că treaba asta e chiar spectacol în viața unui om. E de nepreţuit și mi-aș dori să am parte de așa ceva ca tată. Am, dar nu la acest nivel. N-am cum să o întrec.
Cea mai tare dintre toate s-a întâmplat în urmă cu câteva zile. Erau niște prieteni la noi, am gătit ceva bun, copilul a făcut spectacol cu veselia lui, toată lumea se simțea excepțional. A urmat băiţa de rigoare, lăpticul și nani. Toate bune și frumoase, ca în oricare altă seară acasă.
Undeva după miezul nopții când încă stăteam la povești cu prietenii noștri, a mea soție se ridică brusc în mijlocul discuţiei și o văd că urcă în camera celui mic. El n-a dat vreun semn că ar fi neliniștit, n-a scâncit, n-a oftat, nici măcar nu și-a schimbat poziția de somn. A mea, însă, a simțit că trebuie să fie acolo.
După două minute o aud în audiofon:
-Iubire, vino până sus, te rog.
Urc în grabă și aflu că cel mic are temperatură destul de mare. N-am mai stat să întreb cum de a știut, i-am dat medicamentele pe care mi le-a cerut, am stat să-i scadă febra celui mic și, când ne-am liniștit, am întrebat-o.
-Cum de ai știut că are febră?
-Am simțit pur și simplu.
-Cum adică ai simțit?
-Păi stăteam cu voi acolo și, dintr-o dată, mi-a venit în cap să merg să îi pun mâna pe frunte. Nu mă întreba de ce, cum, că habar nu am. Pur și simplu am simțit.
Repet! Copilul nu a dat niciun semn că se îmbolnăvește. Nu a strănutat, nu i-a curs nasul, nu a fost mârâit, ba din contră. A fost exact ca în oricare altă zi, dar mama lui a simțit. Instinctul a funcționat 100% și asta da, e un miracol!
A doua zi, normal, a venit medicul și verdictul a fost cât se poate de previzibil: un roșu în gât de toată frumusețea. Acum e ok. E ca nou.
Da! Să fii părinte e un miracol. Conexiunea care se creează între cel mic și voi e inexplicabilă, minunată, dată de Dumnezeu. Nu știu dacă cineva va putea să o explice în toată complexitatea ei și nici nu mă interesează. Pentru mine e important că la mine acasă funcționează și sper să dureze o veșnicie.
Încă mă mir, încă rămân fără replică, fără explicaţie.