Frica de abandon

N-am linişite, nu ştiu ce să fac, de unde să o apuc. Nu pot să îmi dau seama unde e problema. 

Suntem la grădiniţă, grupa mică. Încă de la început, s-a lăsat cu lacrimi, s-a lăsat cu strângeri în braţe, strângeri de picioare în foarte multe dimineţi. 

N-am să uit cât voi trăi întrebările lui fii-miu: “Vii să mă iei?”, “Stai mult la serviciu?”, “Stăm puţin aici şi mergem acasă?”. 

L-am asigurat de fiecare dată că nu îl vom lăsa acolo, că nu îl abandonăm, că grădiniţa e serviciul lui. 

Cu timpul, totul a devenit foarte ok. Mergea la grădi cu plăcere, lacrimile au dispărut, voioşia s-a instalat. Ba chiar a apărut şi nerăbdarea de a se întâlni cu copiii. Am răsuflat uşuraţi. 

A venit vacanţa. Delir şi alta nu! 

Totul s-a dat, însă, peste cap când ne aşteptam mai puţin. Acum şi eu şi soaţa suntem debusolaţi şi nu ştim pe unde să o apucăm, ce să facem. 

Vă povestesc. 

Am fost invitaţi la ziua fetiţei unor prieteni. Bucurie, nerăbdare, planuri. 3 zile ne-a înnebunit şi ne-a spus că abia aşteaptă să se joace cu copiii şi să alerge printre baloane. 

Am ajuns la party. Copii mulţi. Foarte mulţi. Iniţial, fii-miu era mai retras puţin, că na… e mai mic, acolo erau toţi colegii de grădiniţă ai fetiţei. Am trecut şi peste asta. În jumătate de oră, alerga cot la cot cu ei, se distra, râdea cu gura până la urechi. 

La un moment dat, şoc! A apărut “Cenuşăreasa”. O animatoare, deghizată în personajul de poveste, pregătită să-i distreze pe cei mici.  La vederea ei, fii-miu a îngheţat. S-a blocat. Îl vedeam cum mă caută cu privirea, barba îi tremura şi panica i se citea în ochi.

M-am dus glonţ la el. 

-Ce s-a întâmplat, tati?

-Vreau în braţe. Mi-a zis cu o voce stinsă.  

L-am luat în braţe şi de acolo nu s-a mai mişcat până nu a părăsit Cenuşăreasa incinta.

Am tot încercat să aflu care era problema, ce s-a întâmplat, ce nu i-a convenit, de ce s-a speriat. Am încercat să îl conving să fugă la joacă. Ba chiar i-am zis că merg şi eu cu el. Nu scoteam de la el niciun cuvânt. Voia doar să stea în braţe şi să nu îl las. 

Într-un final, când se făceau pozele de final, îl aud pe al meu: 

Ştii de ce n-am vrut să mă joc cu copilaşii? 

De ce, tati? Ce s-a întâmplat? 

-Cenuşăiasa semăna cu doamna de la gădăisă. (Cenuşăreasa semăna cu doamna de la grădiniţă).

Culmea, Cenuşăreasa semăna, în viziunea lui, cu doamna educatoare pe care o îndrăgeşte nespus. 

Eh, după ce a plecat personajul de poveste, copilul meu s-a transformat. S-a relaxat şi fuga la joacă. Era alt copil! 

Atunci ne-am panicat. Vă daţi seama ce conexiuni a făcut el în mintiuca aceea a lui? Vă daţi seama că acolo, când totul era o distracţie şi o veselie lui i s-a făcut frică? Am început să ne punem întrebări: 

  1. E traumatizat de grădiniţă?
  2. Îi era frică de faptul că am putea face noi o diversiune şi că îl vom lăsa acolo? 
  3. Îi e teamă de abandon? 

Multe, multe întrebări ne-au trecut prin cap şi încă ne mai trec… 

Ce mă sfătuiţi să fac? Cum s-o apuc? Cum procedez eu în situaţia asta???