Mă declar învins! Nu mai fac față mizeriei și, când văd cât dezastru este seara în casa mea, mă ia capul. Noroc că există doamna Mari, doamna care ne ajută să nu murim îngropați în dezastru. Să va povestesc ultima pățanie.
Aseară am primit vizita unor prieteni. Super încântați că nu ne-am văzut de multă vreme cu ei, pregătim câte ceva de-ale gurii, pun la rece o sticlă cu vin și aranjez cu fi-miu toate jucăriile că îi venea și lui companion de distracție: o fetiță drăguță în vârstă de aproape 3 ani, după care e topit cu acte.
Când toate era gata pregătite, poc că și sună invitații la ușă. Îmbrățișări, pupături, chicoteli și multe zâmbete. Eu îl iau pe capul familiei, deschidem sticla de vin și ne punem un pahar. Le pregătim și doamnelor o porție frumoasă din licoarea lui Bachus și le așteptăm să termine sesiunea de tatonări dintre cei mici. Nu durează mult și apar și ele. Râdeau cu foc despre copiii noștri care încercau să își împartă jucăriile lui fi-miu în mod egal.
-Unde ați lăsat copiii?
-Sunt la el în cameră, se joacă. O aud pe nevastă-mea. Stai liniștit că îi supraveghem noi.
Și uite așa ne întindem la vorbă, mai ciugulim ceva, mai ciocnim un pahar, ele, doamnele, mai trăgeau cu ochiul la cei mici și orele au trecut. La un moment dat, nevastă-mea dispare. Și… a dispărut ceva vreme. Mă ridic și mă îndrept spre bucătărie, singura încăpere spre care nu aveam vizibilitate. O văd stând în ușă, pitită cumva după perete, râzând înfundat.
-Ce faci aici? O întreb în șoaptă
-Shh…. Uită-te la ei și ascultă.
Mă pitesc și eu după perete și ciulesc urechile. Doamneeeee, ce ți-e și cu copiii ăștia. O aud pe cea mică:
-Unde ține mama ta făina?
Nu primește ninciun răspuns. Normal, al meu încă nu vorbește.
-Dar zahărul?
Tăcere din nou.
-Hai, spune, că dacă nu, nu pot să fac plăji… Ou ai?
Măi, prea cere lucruri și insistă. Cumva, cumva, mă transform într-un veritabil ninja și bag capul pe ușă în cea mai mare liniște. Ce făcea fi-miu? Stătea în fund pe gresia din bucătărie, se uita la Andreea fascinat și îi arăta docil și cuminte ca un veritabil îndrăgostit locurile în care găsea tot ceea ce ea cerea. Asta nu ar fi nimic! Oricum am fost surprins și super mândru de el că a reținut și chestiile astea, însă, de ceea ce îmi era frică nu am scăpat. Înșirate pe jos, lângă aragaz, stăteau acum făina, zahărul, iar ea se chinuia să ia din frigider un ou.
-Ce crezi că fac cu ele? Mă întreabă nevastă-mea.
-Habar nu am… Un tort, bănuiesc.
Începem să râdem pe înfundate, iar în ochii soaței mele se vedea dragostea ce i-o poartă micului bombardier super pregătit să redecoreze. Am trimis-o repede pe nevastă-mea să-i cheme și pe părinții gospodinei, să fie și ei martori la spectacolul bucătarilor ăștia mici. Mama Andreei, rușinată toată, a vrut să intervină și să oprească dezastrul ce bătea la ușă însă cine a lăsat-o?
-De aia sunt copii! Să experimenteze, să descopere, să ne distrăm noi chiar dacă fac haos. M-am trezit eu moralist.
Femeia, timorată, cu mâinile în sân, era cam sceptică dar și-a revenit rapid.
Și uite așa, toți în păr, ne-am înghesuit pe după pereți și uși, astfel încât să nici nu ne simtă cei mici și am asistat la declanșarea, derularea și apogeul dezastrului din bucătăria noastră. După ce a scos oul din frigider, a mai găsit și o cutie cu smântână desfăcută și s-au pus pe gătit. Andreea vărsa ingredientele pe gresie, exact așa cum a văzut la mama ei: prima oară făina, apoi zahărul peste și a spart oul în vârful muntelui alb de pe jos. Tort, ce să mai? Tort făcea! Sunt sigur!!!
Al meu, galant și educat nu a stat cu mâna-n sân să aștepte să îi fie servită masa. Nu, dom’le! A pus și el mâna la frământat. O să ziceți că suntem nebuni, dar i-am lăsat! Da, i-am lăsat să se facă exact ca porcii, să ajungem în stadiul în care doar o baie bună îi mai putea ajuta să scape de tot aluatul pe care și l-au întins pe tot corpul!
I-am lăsat să-și ducă treaba la bun sfârșit, dar când au vrut să și mănânce puțin din super mega preparatul lor am intervenit. Șoc pe ei și alta nu. Al meu nu prea știe el cum e cu vinovăția asta sau cu lucrurile pe care are sau nu are voie să le facă, dar e o maimuțică în miniatură și când a văzut-o pe cea mică panicată și speriată că s-ar putea s-o certe maică-sa, mai, mai că l-a luat și pe el rușinea. Nu i-a ținut mult pe niciunul… că, dacă noi ăștia mari am început să râdem, n-aveau niciun motiv…
Cumva, cumva copiii au fost salvați. Printre chicote și hohote de râs, miștouri și alte cele, nici urmă de aluat prin păr sau pe corp n-a mai ramas. Însă, bucătăria… bucătăria arăta ca opera unui pictor neînțeles. Ferească bunul Dumnezeu…
Noroc cu doamna Mari!