M-a întrebat un prieten care încă nu are copii, dar care plănuieşte să aibă măcar unul în viitorul apropiat, cum fac să îl ajut pe Mihnea să descopere lumea. Prietenului meu i se pare ceva deosebit de complicat şi înspăimântător chiar să ajuţi un omuleţ să crească, să înveţe, să descopere şi să se descopere. Pe moment, m-am blocat. Chiar aşa, cum îl ajut eu pe Mihnea să descopere lumea? Deşi mi se pare uneori că nu fac mare lucru, se pare că îl ajut zi de zi, clipă de clipă. Iată cum:
-
Îi răspund la întrebări
Probabil că cei mai mulți dintre voi cunoaşteţi acea etapă extraordinară din viaţa copiilor când aproape tot ceea ce rostesc este o întrebare. Când Mihnea avea câteva luni abia aşteptam să înceapă să vorbească şi îmi imaginam ce dialoguri savuroase vom avea noi doi, aşa, ca băieţii.
Evident că timpul a trecut şi nu numai că acum vorbeşte, dar pune întrebări. Nu una, nu 10 pe zi şi nu “de ce?”, ci sute de întrebări. Uneori este enervant ca, după fiecare răspuns al meu, el să născocească deja altă întrebare. Uneori nu am chef să îi răspund, dar mi-am dat seama că răspunsurile mele sunt toiagul de care se sprijină el în primii paşi spre descoperirea lumii. Toate acele întrebări banale pentru mine, sunt existenţiale pentru el.
Câteodată mi se pare o prostie să mă gândesc la anumite lucruri, dar să mă şi întrebe cineva “de unde vine apa la chiuvetă?”, “unde se duc furnicile?”, “de ce coaja pâinii e maro şi miezul alb?”, “de ce mama are sânii mari şi tata nu?”, “când soarele apune în spatele blocurilor, pentru oamenii de pe partea cealaltă răsare?”, “cum am intrat în burtă la mama?”, dar pentru fiul meu, aceasta este o modalitate de afla lucruri.
Şi oricât aş vrea să îl fac să tacă uneori, imediat îmi dau seama că ar trebui să mă bucur că întreabă şi că sunt acolo să îi răspund: cu fiecare întrebare pe care o pune, Mihnea descoperă ceva ce îl nedumereşte, ceva a cărui existenţă abia o conştientizează, iar cu fiecare răspuns pe care i-l ofer, eu, tatăl lui, îmi îndeplinesc rolul de ghid prin lumea din care facem parte. Şi sunt mândru şi onorat că am ocazia să fac asta.
-
Îl educ
Dincolo de sesiunile zilnice de întrebări şi răspunsuri care au loc între mine şi fiul meu, cred că o altă modalitate prin care îmi ajut fiul să descopere lumea este educaţia pe care i-o dau.
Nu vă gândiţi la acele clişee educative ale celor 7 ani de acasă, deşi au şi acestea rolul lor. Eu mă refer la toate activităţile pe care Mihnea le are pentru că eu, tatăl lui, evident alături de mama lui, le iniţiez şi am grijă să se implice în ele.
Evident că aici intră şi mersul la grădiniţă care participă la formarea copilului şi la educarea lui, chiar în acei mult-discutaţi 7 ani de acasă, dar şi toate activităţile educative despre care eu cred că i se potrivesc lui Mihnea la această vârstă. Acesta este motivul pentru care fiul meu a început deja să înveţe limba engleză, merge la înot şi la tenis, a învăţat să schieze iarna trecută, l-am învăţat să numere şi a început să înveţe să scrie şi să citească deja (cu litere de tipar deocamdată, dar cred că este un început bun).
Din educaţie fac parte şi plimbările noastre, în timpul cărora îi arăt şi îi vorbesc despre anumite lucruri: de exemplu, ieri i-am povestit despre iarbă pentru că voia să ştie de unde iese iarba şi câtă este sub pământ, în altă zi i-am explicat de ce sunt semafoare cu 2 sau 3 lumini colorate, iar azi m-a întrebat de ce un domn poartă rochie lungă şi a trebuit să îi povestesc despre preoţi…
Asta fac eu pentru el zi de zi, la fel cum orice părinte o face pentru copilul lui. Şi asta înseamnă tot educaţie, la fel cum educaţie este să înveţi copilul să spună “te rog” şi “mulţumesc”. Iar educaţia îl ajută să descopere lumea în care trăieşte.
-
Îl las liber
Deşi Mihnea este relativ mic, încă de când s-a născut, mi-am propus o strategie de parenting: să îl las liber. Norocul meu a fost că şi mama lui a fost de acord să facem asta, prin urmare, Mihnea este un copil liber şi independent.
A-l lăsa liber nu înseamnă a nu îl supraveghea sau a nu îl ajuta, ci a-i permite să experimenteze, să verifice, să descopere şi singur anumite lucruri. Mi-am propus şi se pare că am reuşit să nu îl ţin într-un glob de cristal.
Într-o zi, Mihnea a vrut să se urce pe braţul canapelei, deşi noi i-am spus că, dacă va aluneca, se va bloca între perete şi canapea. În loc să îi interzicem să se urce acolo, l-am lăsat (eram acolo) să se urce şi evident că a rămas înţepenit într-o poziţie incomodă. Nici eu, nici maică-sa nu l-am scos de acolo. Deşi a cerut ajutorul, l-am lăsat să se descurce singur pentru că nu era niciun pericol să se rănească. După ce s-a eliberat, Mihnea a mormăit ca un om mare, doar pentru el “offf, cine m-a pus?”.
Îl lăsăm să se urce în copac, pe toboganul înalt, să guste o mâncare despre care ştim că nu o să îi placă, l-am lăsat să lingă o scoică să vadă dacă are gust de peşte, să se îmbrace cum vrea, să bage mâna într-o balegă să vadă cum e şi să sară pe saltea să vadă unde ajunge.
Sunt lucruri nepericuloase pe care majoritatea părinţilor le interzic din principiu. Cel puţin eu nu am avut voie să sar pe saltea sau să mă urc în copac. Maică-sa nu a avut voie să mănânce usturoi până pe la 12 ani, cică să nu o usture limba.
Eu zic că cei mici au dreptul să încerce pe pielea lor anumite lucruri şi că noi, părinţii, trebuie să îi lăsăm, atâta vreme cât nu îşi pun sănătatea în pericol. O pereche de pantaloni rupţi şi un copil murdar din cap până în picioare pot înseamna un singur lucru: o experienţă din care a învăţat ceva.
Tu cum îţi ajuţi copilul să descopere lume?
**** articol scris de unul dintre cititorii noștri, un Taticool.