Ce îți e și cu copiii ăștia că te surprind la fiecare pas. De ceva timp încoace, la noi în casă, se râde mult. Dar mult de tot. Nu că până acum nu s-ar fi râs, dar, de când a început fii-miu să lege propoziții cu sens, ne prăpădim și alta nu.
Pe lângă cuvintele stâlcite și analogiile mai mult decât ciudate pe care le face, m-am trezit într-o dimineață că făceam cu el celebrul „small talk”, adică discuții să nu ne tacă gura. Bine… la noi păreau mai mult de complezență… Eu când mă trezesc nu sunt chiar cel mai vorbăreț om de pe planetă. O recunosc sincer. Eh, piciul o moștenește în totalitate pe mama lui care e opusul meu. Și asta recunosc sincer.
Da, o moștenește și parcă verva lui e și mai și decât a ei. Deh, vârsta, elanul… Nu știu care e factorul exact, dar cert e că nu îi tace gura O SECUNDĂ!
Așa se face că, într-o dimineață, m-am trezit eu cu el și, morocănos cum eram, buimac și bulversat de ora matinală, l-am luat din pat, am dat fuga la toaletă și apoi hai să bem laptele și să pregătim micul- dejun. Cum spuneam, la mine, mai subțire cu cuvintele că, la ora aia, nici 1+1 nu știam exact cât e.
M-a întrebat el câteva lucruri pe acolo, i-am răspuns monosilabic că mai mult n-am putut. M-a ajutat să facem omleta, la fel, el vorbea și eu îmi vedeam de treabă.
Ne-am așezat la masă, i-am pus farfuria în față și mi-am pus o cană mare cu cafea. A luat furculița în mână și se uita la mine de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva, dar nu știa exact cum să pună problema. Zici că era la o ședință cu șeful și nu știa cum să îi spună delicat și diplomat că își dă demisia și, dacă ar fi după el, firma ar putea lua foc că nu i-ar păsa nici cât negru sub unghie. Privirea aia o avea.
-Da, tati. Spune. Ce vrei să mă întrebi? Mi-am luat ochii de la el ca să pun mâna pe telefon. Primisem un e-mail.
Nimic. Niciun răspuns din partea lui. M-am uitat iar la el și avea aceeași privire. Nu mânca, doar se uita la mine.
-Da, tati. Vrei să îmi spui ceva? (Ar fi o mirare să nu vrei să îmi spui ceva, m-am gândit.)
-A venit apada. Mociu nu ma vine. A picat. Acuma e acașă la el, iacă nani și pape golomizi cu lepic. (A venit zăpada. Moșul nu mai vine. A plecat. Acum e acasă la el, face nani și papă biscuiți cu lapte.)
-Da, tati a venit zăpada. Și Moș Crăciun vine iarna următoare.
-Apada e afaiă, pe cașă. (Zăpada e afară, pe casă)
-Da, tati. E peste tot!
La ora aia, nu știam cum să continuu discuția și nici el n-a mai insistat. M-a amuzat cumva situația. Parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt treaz sau ceva.
Am trecut de micul-dejun, iar, pe la prânz, stăteam cu soața de vorbă, când lângă noi, se înființează prințul. Stătea și se uita la noi, ne urmărea discuția, iar, la un moment dat, ne întrerupe și spune:
-Tati, Benet e putenic. Mai putenic ca Badinen. Da! (Tati, Batman e puternic. Mai puternic decât Spiderman)
-Da, tati. E puternic Batman, dar și Spiderman e puternic.
Era atât de serios de parcă vorbeam despre situația economică a țării.
-Da. E fig afaiă, da. Fig taie. Ute, e fig. (E frig afară, da. E frig tare. Uite, e frig)
-Da, pui. E frig.
-Mama, ce fați? (mama, ce faci?)
-Bine, iubitule. Uite, stau de vorbă cu tati. Tu ce faci?
-Hm, da. Joc. (Hm, da, mă joc)
Și… a plecat.
De cele mai multe ori, după un „small talk” cu cel mic, avem câteva secunde în care nu știm ce să spunem și ne înfundă râsul. Ne dăm seama că vrea și el cu orice preț să participe la discuțiile noastre și cum nu are încă subiecte clare de discuție, ceea ce-l preocupă pe el mult de tot e perfect pentru un „small talk”.
Ce am învățat noi din toată treaba asta?
- Intrăm în discuție orice ar fi.
- Ducem discuția într-o zonă în care el poate să se implice cât de mult.
- O dăm dintr-una într-alta și îl ajutăm să fie confortabil și cu alte subiecte de discuție. ( nu doar zăpada și Batman)
- Niciodată nu îi spunem: Taci din gură că vorbești prostii, taci din gură că…orice. Dacă fix în acel moment nu putem să fim atenți la discuția cu el, îi spunem să aibă răbdare doua minute. Și ne ținem de cuvânt.
- Ne implicăm în discuțiile cu el chiar dacă, de multe ori, am face orice altceva.
- Orice întrebare are și un răspuns. Orice răspuns are și un exemplu.
- Nicio întrebare nu rămâne nelămurită.
P.S: “Abia” aștept perioada cu întrebarea “de ce?”
Ai voștri copii vă surprind astfel?