M-am săturat să fug de acasă! Despre anxietatea de separare

Propoziţia de mai sus s-a aplicat atât la mine cât şi la soţia mea. Bine… mai mult la ea.  Oameni buni, zici că eram ultimii infractori, ultimii hoţi! Fugeam de acasă mâncând pământul nu care cumva să ne vadă cel mic că am uşchit-o.

Îl luam, îl pupam, ne mai învârteam de două ori prin casă şi fugi, nene, că pe aici ţi-e drumul. Când ieşeam de pe stradă, sunam bona să întrebăm dacă e panică. De regulă nu era, dar şi când era… mai, mai că ne venea să ne întoarcem.

Am încercat să îi explicăm în fel şi chip că mami şi tati pleacă la serviciu că altfel nu avem bani de mâncare, jucării şi vacanţe. NU! I-am spus că îi aducem ceva bun cand ne întoarcem. NU! I-am zis că îl luăm într-o zi cu noi la serviciu ca să vadă unde pleacă mami şi tati. NIMIC! Copilul nu şi nu, mami şi tati să stea cu el acasă şi punct!

Soluţie nu am găsit… Ba chiar ne-am confruntat cu încă o situaţie. Seara, când ajungeam acasă, ne loveam de altă supărare. Îşi aducea aminte că, dimineaţă, am plecat. Frustrare, nervi, aruncat jucării. Nici la toaletă nu puteam să mergem. Îi era frică de faptul că plecam din nou. Vă jur că nu mai puteam continua aşa. Şi, până la urmă, nici nu era normal pentru că deja are 2 ani, înţelege cât de cât cum stă treaba şi trebuia găsită o modalitate prin care să ne înţelegem ca oamenii.

Aşa se face că ne-am creat un ritual. În fiecare dimineaţă, după ce ne trezim, tragem o porţie bună de joacă, după care începem să îi explicăm că vom pleca la serviciu. Îl întrebăm ce vrea să îi aducem. El ne răspunde sec: „bobo”. Adică, un anume tip de brânză sau biscuiţi. Fericiţii de noi că, încă, nu are pretenţii la dulciuri. Nu le cunoaşte încă. La nivelul ăsta de ritual, nu prea ne bagă în seamă. Nu simte pericolul foarte aproape. Ştie că mai şi mâncăm împreună şi abia apoi se întâmplă inevitabilul.

Aşa se face că, după masa copioasă, începe cu adevărat ritualul nostru. Ne luăm în braţe, ne pupăm de două ori pe amândoi obrajii, apoi ne pupăm ca eschimoşii, ca fluturaşii, ne mai luăm în braţe încă o dată, repetăm lista cu ce cumpărăm când venim acasă, ne facem pa-pa şi ne ducem la uşă. Da, el ne conduce de mână cu bona. În faţa uşii, ne mai pupăm o dată, noi plecăm, iar el ne face cu mâna până când ieşim din raza lui vizuală. Totul durează vreo 5 minute şi, în fiecare zi, facem exact acelaşi lucru.

Ei, de când am înfiinţat ritualul ăsta, treaba merge ca pe roate. Nu mai avem parte de plânsete sau nervi, iar seara, când ne întoarcem, bucuria e la ea acasă. Mai sunt şi derapaje, că na… e mic şi încă nu înţelege pe deplin, dar progresele sunt imense.

Dacă vă confruntaţi cu anxietatea de separare, poate un astfel de ritual vă poate fi de folos şi vouă. Baftă şi răbdare!