De ce fug copiii de acasă? Pentru că părinții nu le sunt „prieteni”?

iulia-cristina-ionescu-eleva-disparuta-sf-sava
sursa gandul.info
sursa gandul.info

Iulia Ionescu. Numele unei adolescente aparent perfecte. Eminentă, cuminte, religioasă. Și, totuși, a fugit de acasă! Și-a lăsat familia, prietenii și a fugit! S-a dus la mănăstiri, acolo crezând că-și va găsi liniștea.

O țară-ntreagă s-a mobilizat, apoi, să o găsească. Și, într-un final, a fost descoperită. Un caz fericit! Unul! În fiecare an, pleacă de acasă aproximativ 3000 de copii! 3000. Zilele trecute, a fost găsit unul! Ceilalți 2999 de anul acesta, unde or fi?

Nu am să discut despre competența sau incompentența celor care ar trebui să-i găsească. Într-o Românie în care nu merge nimic, nu mă miră că nu-i găsesc.

Vreau să-mi spuneți, însă, ce se întâmplă în familiile din care acești copii fug?

Sunt cazuri extreme, familii dezorganizate cărora nu le pasă de odrasle sau părinți violenți care, practic, își dau singuri copiii afară din casă.

Ce se întâmplă, însă, în familiile aparent normale? Cu părinți care chiar se preocupă de soarta copiilor lor, care încearcă să le ofere tot ce au mai bun, care îi dau la școli foarte bune.

Am cunoștințe care, pur și simplu, le-au oferit copiilor totul și, totuși, copiii aveau gânduri de plecat în lume sau chiar de sinucidere. Ce poate fi în mintea unui adolescent de 14-15 ani de se gândește să se sinucidă?!

Lipsa comunicării cred că este, de fapt, problema. Și copilul sărac și copilul bogat suferă de același lucru: la un moment dat, nu mai vorbește cu părinții săi, nu mai găsește confidenți în ei, nu îi mai înțelege și devine rebel.

Ce faci atunci? Ideal ar fi să nu ajungi niciodată în acel punct, tu, ca părinte. Dar asta înseamnă efort continuu, înseamnă timp mult petrecut împreună cu copilul tău, înseamnă să-ți deschizi sufletul în fața lui, ca apoi el să și-l deschidă pe al lui.

Înseamnă să nu fie niciodată ceva mai important ca odorul tău!

Și, din păcate, asta nu se întâmplă mereu. Serviciul, grijile cotidiene ne îndepărtează de copil. Bunicii ne suplinesc parțial lipsa, dar niciodată dragostea de bunic nu va compensa dragostea de părinte!

Copilul tău are nevoie în tine și de un prieten. Un prieten mai mare, dar în fața căruia el să-și poate deschide sufletul. Această calitate se câștigă, însă, în timp, după discuții lungi, după confesiuni mărunte de ambele părți. Trebuie să-i câștigi încrederea! Aici, e marea provocare a unui părinte de adolescent! Și puțini reușesc să o facă!

Acolo unde nu sunt prieteni pentru adolescent, acolo se întâmplă evadarea. Pentru că, de fapt, așa o cataloghează adolescentul plecarea de acasă. O evadare către o lume mai bună sau o lume în care el poate fi independent.

Mai devreme sau mai târziu, toți plecăm de acasă. Important este cum o facem.

Eu am plecat de acasă chiar la vârsta adolescenței, la 14 ani. Am plecat la liceu, departe de orașul natal. Dar am ținut tot timpul legătura cu părinții. Mama a înțeles că trebuie să-mi dea libertate. Nu foarte multă, doar câtă să-mi creeze impresia de adolescent liber.

Vizitele la psiholog pot fi o soluție. Există și în România, deja, psihologi de copii senzaționali, care au reușit să-i aducă înapoi la dragostea de familie.

Dar, părinții, cred eu, au rolul decisiv în această problemă.

Vorbiți cu copiii voștri! Petreceți timp cu ei! Implicați-i în treburile voastre! Arătați-le că le sunteți și prieteni!