De ce e bine să-i ceri scuze copilului când greșești

  • sursa foto: http://i.telegraph.co.uk/
    sursa foto: http://i.telegraph.co.uk/
    Am fost zilele trecute în vizită la niște prieteni cu tot familionul. Când spun „familionul”, mă refer la nevestică, prunc și tot arsenalul de tot ceea ce vă trece prin cap: de la biberoane până la pătrăţelul de nani. Practic m-am mutat pentru câteva ore la ei în casă.
    Acolo, haos și debandadă. Jucării din hol până în baie și balcon! Au și ei doi copii, unul de 6 ani și o fetiță de 4. Nicio problemă, că sunt obișnuit cu peisajul. Ne instalăm și noi pe unde putem și în câteva minute totul revine cumva la normal. Mâncăm, bem, povestim, mai schimbăm un scutec, mai pregătim un piure și tot așa.
    La un moment dat, unul dintre copiii prietenilor noștri face o bocană. A început o operă abstractă pe un perete cu niște carioci. Culorile îți cam luau ochii, ce-i drept. :)) Pe mine m-a apucat râsul dar pe
    amicul meu l-au luat nervii. A început să ţipe la copil, de săracul a și scăpat cariocile pe jos și a încremenit brusc. Nu mai era în stare să spună nici pâs. Nici nu respira!
    Omul își dă seama că a cam exagerat, îl ia în brațe și își cere scuze. „Gata, ești mâncat!”, mi-am zis. M-am așezat ceva mai confortabil să privesc la ce se întâmplă. Cum ziceam, amicul meu își cere scuze. Nu o dată! L-a rugat pe fi’su să-l ierte până când cel mic și- a mai venit în fire. I-a apărut culoarea în obraji și puteam să bag mâna în foc că, în secunda doi,
    peretele se va transforma într-o adevărată operă de artă. Nici pomeneală!
    Copilul și-a luat cariocile de pe jos și și-a mutat şevaletul și înclinațiile artistice în faţa unui imens bloc de desen. Am rămas puțin șocat. Care e faza? De obicei copiii fac în ambiţie totul! De ce el nu o face? S-a speriat atât de rău? Și… stai așa! De ce și-a cerut el scuze????
    Îmi aduc aminte vorba lui tata ”în faţa copilului niciodată un părinte nu-și va cere scuze! Părinții au întotdeauna dreptate!”. Cu întrebările astea în cap îmi iau amicul la o poveste.
    -Auzi? Care e faza? De ce ți-ai cerut scuze? Nu era destul să îl alini și să îi spui că nu era nevoie să se sperie?
    -Ei vezi? Aici greșești, îmi răspunde.
    -Cum așa?
    -Îți era ciudă atunci când erai mic și ai tăi nu își cereau scuze când greşeau? Erai frustrat?
    – (râd) Îmi e ciudă și acum când o fac și îmi e ciudă și când îmi aduc aminte de copilărie.
    – Ei vezi? De aia, uneori, e bine să îți ceri scuze. Eu nu trebuia să urlu așa la el. Puteam să îi explic și rezultatul ar fi fost același. Nu mai desena pe perete. Mi-am ieșit din fire că m-am speriat la gândul că peretele meu va fi făcut varză și am reacţionat prost. Așa că, mi-am cerut scuze.
    -Am înțeles…
    De fapt nu am înțelesesem nimic. Eu, om crescut cu expresia scrisă mai sus, dată mereu de tatăl meu.
    Am ajuns acasă și am început să mă gândesc şi să citesc despre asta. Inițial, mi-am dat seama că niciodată nu mi-am pus problema dacă îmi voi cere sau nu scuze în faţa fiului meu. Buuun…
    Am pornit cumva de la proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Așa mi-am dat seama că e ok, chiar indicat, recomandat și orice alt sinonim vă mai vine prin cap, să îți ceri scuze când greșești.
    Și am și câteva exemple de situații:
    1. Cel mic face prostie după prostie, iar tu te pierzi cu firea. Ţipi!
    Se întâmplă, tocmai ce i s-a întâmplat amicului meu. Te pierzi cu firea când nu îți merge netul sau nu ai curent, dar când copilul vrea să redecoreze pereții? Ai ţipat? Cere-ţi scuze! Va ști că a greșit, dar nu va rămâne cu frica. Știu că în multe familii părinții se împart în polițistul bun și cel rău.
    Frate… nu sunt ok cu ideea. De polițistul rău, un copil se va ascunde mereu. Va fi rezervat, îi va fi frică. De ce? L-ai făcut să te știe de frică? Nu e ok. Adică eu unul nu aș vrea să am o astfel de relație cu al meu.
    Să revenim. Din punctul meu de vedere, când face o grozăvie nu trebuie să dai milităria jos din pod. E ok sa fii autoritar, dar nu să îi inspiri frică. Pierzi pe termen lung și odată ce ai spus cele trei cuvinte: „îmi pare rău”, cumva îți întăreşti legătura cu cel mic. O zic și psihologii.
    2. Scuzele modelează caractere.
    Toată lumea știe că un copil îşi copiază părinții. Ei vorbesc urât, cel mic vorbește urât, ei sunt obsedaţi de curățenie, el va fi fan aspirator și așa mai departe… Ma gândesc că odată ce un părinte își cere scuze, dar în același timp primește reacția aşteptată de la cel mic, adică el înțelege unde a greșit și de ce mama sau tata își cer iertare, își va clădi un caracter ok. Va învăța când anume exagerează, când nu e în regulă un anumit comportament, cuvinte rostite și așa mai departe.
    Eu unul aș vrea să îl învăț pe al meu băiat că a-ți cere scuze înseamnă tărie de caracter nu slăbiciune.
    3. Un „îmi pare rău” din partea unui părinte nu înseamnă autoritate pierdută.
    Iar mă gândesc la tata și la vorba lui. Ma gândesc că el mereu a fost o autoritate în faţa mea. Mereu l-am privit ca pe un zeu și a fost și este încă un model în viața mea. Cu toate astea nu cred că dacă își mai cerea scuze din când în când l-aș fi privit altfel. Ba din contră! Cred că l-aș fi privit cu și mai mult respect și nu mai spuneam nici eu atât de greu că îmi pare rău pentru te miri ce mai făceam când eram mic.
    4. Respectul nu se impune, se învață!
    Cu toții ne dorim de la copiii noștri să fie respectuoşi dar nu poți să le ceri asta dacă tu, la rândul tău, nu ești, nu? Odată ce ne vor vedea pe noi că știm să spunem că ne pare rău atunci când greşim, există șanse foarte mari ca și ei să o facă atunci când calcă strâmb. Așa, lecția lui „îmi pare rău” va fi predată corect. În plus, e important ce mesaj transmiți. Cei mici trebuie să știe că a greși e omenește și chiar și adulților li se poate întâmpla.
    Sper ca le-am fost cumva de ajutor părinţilor cu copii ceva mai mari decât al meu şi dacă puteţi completa lista şi cu alte exemple, vă rog!
    Eu o ţin deschisă şi sunt pregătit să învăţ de la cei mai experimentaţi.