Dar cu gelozia de mamă ce facem?

S-a terminat și concendiul, ne-am întors la muncă. Dar cum ne-am întors… În niciun caz cum ne-am fi așteptat.

Se face că eu a trebuit să revin la birou cu două zile înaintea soției mele. Ea s-a bucurat puțin mai mult de prințul familiei. Când am plecat eu prima zi spre muncă, n-a fost panică mare. Mi-a zis pa, m-a pupat de trei ori, mi-a zis să îi aduc bobo și să vin repede. Cam atât. Nici nu mă așteptam la vreo lacrimă pentru că rămânea pe mâini sigure, cele mai sigure, cu mama lui.

În cele două zile în plus în care a rămas acasă, în loc să se bucure de ultimele ore de concediu, soția mea scumpă și dragă și-a făcut tot felul de scenarii, despre cum va reacționa prințul când va pleca și ea la serviciu. Îi era teamă ba că va plânge copilul, ba că nu va dormi de dorul nostru și că nu va pune gura pe mâncare. Haos a fost în mintea și sufletul ei.

Sincer, la fel mă gândeam și eu. Na… am petrecut împreună 3 săptămâni mari și late. Am fost secundă de secundă împreună. Am făcut toate nebuniile, i-am făcut toate poftele. Vă jur, l-am răsfățat cât nu l-am răsfățat un an întreg. Era cumva de așteptat să fie un mic șoc la mijloc în momentul în care ambii lui părinți dispar pentru câteva ore din peisaj și în locul lor reapare bona.

Am încercat să îmi liniștesc soția, i-am spus că totul va fi bine, că trecem noi și peste asta, că…. de toate i-am spus, deși în sufletul meu nu eram convins de nicio vorbă pe care o scoteam pe gură.

A venit și ziua cu pricina, ziua în care a mea consoartă s-a îmbrăcat frumos, gata să plece la muncă. Eh, ce să vezi că mi-a sunat telefonul. Era ea. Plângea.

-George, ce să vezi?

-Ce s-a întâmplat?

-Am plecat la muncă.

-Și? De ce plângi? Deja eram panicat.

Printre lacrimi și hohote de boceală aud:

-I-a sărit bonei în brațe, mie mi-a zis pa și a dus-o pe ea la jucării să-i arate ce i-am cumpărat în vacanță. (lacrimi amare, hohote de plâns, jale!)

Cum s-o împac?

-Măi, iubita mea, dar bucură-te! Era mai bine dacă plângea după tine? Era mai bine dacă se adeverea tot scenariul tău sumbru de zilele astea? E mult mai bine așa. I-a fost dor și de ea cumva… Eu mă bucur că s-a întâmplat așa.

La celălalt capăt al firului, se auzeau doar suspine și sughițuri, iar când am terminat eu de spus fraza mi-a închis telefonul. Gata, o enervasem. N-am empatizat suficient cu ea, nu i-am înțeles suferința. Știam!

O sun înapoi și îmi răspunde, dar nu spune nimic. Cu o voce calmă îi mai explic o dată că e cel mai bine că s-a întâmplat așa, că pentru copilul nostru e un pas important, că ar trebui să fim mândri de el și de noi. N-a prea fost de acord cu mine, orgoliul ei de mamă rănită crunt n-a lăsat-o.

Până la urmă s-a mai liniștit și mi-a povestit de-a fir a păr ce s-a întâmplat. Încă de dimineață, i-a spus că vine bona, că abia așteaptă să îl vadă, că i-a fost foarte dor de el, că mami pleacă la serviciu, că-i aduce bobo și că nu stă mult.

-Și el îți răspundea ceva? Am întrebat.

-Da. Mă aproba și o striga pe bonă prin casă. Ba chiar o căuta pe după uși crezând că se joacă cucu-bau.

Eh, spuneți voi acum. Cum să nu fiu mândru de băiatul meu care a înțeles situația pe deplin? Cum să nu mă bucur că are o relație foarte șmecheră cu bona? Că o îndrăgește? Cum să nu mă bucur? Ba, mă bucur! În condițiile date, în care mama și tata trebuie să meargă la serviciu, mi se pare perfect.

Sincer, n-am bătut mult monedă pe asta în conversația cu soața pentru că riscam să nu mai mănânc ceva cald acasă și, din fericire, seara, când ne-am întâlnit cu toții, i-a trecut toată supărarea. Din “mami, te ubi-iubi” n-a scos-o vreo oră și ceva. A stat cocoțat de gâtul ei și apoi de al meu până când a venit ora de culcare.

P.S Am noroc cu două lucruri:

1. Bine că ziua s-a încheiat cu dragoste între ei doi că altfel era nasol.

2. Bine că și soața o îndrăgește pe bonă că altfel biata femeie ar fi trebuit să ceară ordin de protecție. S-ar fi temut pentru viața ei la cât de geloasă e soția mea. Glumesc. Pe jumătate.