Dacă nu-l iubesc eu, atunci cine?

Bebelușul nostru stă doar în brațe. DOAR ÎN BRAȚE! E locul lui preferat, fie că vorbim de brațele mamei sale, fie că vorbim de ale mele. Ore întregi, chiar zile. De dimineața până a doua zi dimineața.

Se abandonează total. Și e genial câtă încredere are în noi din prima lui clipă de viață. Când e în brațe, se liniștește dintr-o dată, orice scâncet e îndepărtat și chipul i se luminează. Îi e bine. Tare bine!

Pentru noi e chinuitor. Uneori, sfârșim epuizați după o zi de „în brațe”. Dacă stă Cristina cu el în timpul zilei, o văd cum se sfârșește de oboseală. Eu sunt responsabil mai ales pe timpul nopții. Și, fie că doarme pe pieptul meu, fie că mă plimb cu el prin casă, doar așa se simte bine.

Acolo, aproape de inimile noastre. Specialiștii spun că bebelușul caută bătăile inimii. Asta a auzit nouă luni de zile în burtică și, la început, de asta are nevoie.

De multe ori, în miez de noapte, stau și-l privesc. E atât de liniștit. De senin. De fără griji. Pentru că, în brațe, îi e bine.

Rudele ne spun să nu-l mai ținem în brațe pentru că așa se învață, că va fi un alintat, că, mai târziu, ne va fi foarte greu, că nu vom mai scăpa de el din patul nostru și că doar în brațe îl vom duce ani la rândul de acum încolo.

Și, totuși, nu vom face asta. Ne este cumplit de greu, dar nu-l vom ține departe de brațele noastre. Atât timp cât va dori asta.

Eu am suferit în copilărie de lipsa brațelor. Mai ales de cele paterne. Nu-mi aduc aminte căldura pieptului tatălui meu.

Așa că, acum, îmi țin bebelușul strâns la piept, atât cât va dori el.

În urmă cu șapte ani, am făcut la fel. Am iubit-o pe Sophia cât am putut noi de mult. O țineam în brațe, o legănam în brațe, îi dădeam să mănânce în brațe.

Și chiar și acum este la fel. Dimineața când se trezește, o îmbrățișez. Când o las la școală, o îmbrățișez. Când o iau de la școală o fac la fel. Iar, înainte de somn, o mai îmbrățișez o dată.

În continuare, e locul ei preferat. Nu mai stă atât de mult ca înainte sau la fel de mult pe cât îmi doresc eu. E mare. Și spune că e domnișoară și că o strâng prea tare. Glumește. Știe că o sufoc în joacă să-i arăt cât de mult o iubesc.

Când era ea mică nu aveam experiență în părințeală. Și mi-a fost teamă că ce ne spuneau rudele se va adeveri. Că va deveni o alintată, că nu va mai pleca din patul nostru.

Dar Sophia a crescut și lucrurile s-au reglat de la sine. Doarme singură de câțiva ani buni, la ea în cameră. În privința îmbrățișărilor, nu ratează momentele în care ne despărțim. Dar atât. Doar uneori, când are emoții, când îi e frică de ceva, sau când pur și simplu vrea să fie iubită, vine și cere o îmbrățișare. Și e superb când se întâmplă asta. Se abandonează exact ca frățiorul ei bebeluș.

Pentru că știe și acum că acolo, în brațe, e în siguranță. Stă câteva minute, apoi se întoarce la ale ei. Aceiași specialiști spun că, dacă un copil se simte în siguranță, se poate concentra mai bine pe creație, pe lucru, pe proiecte. Pentru că nu are grija siguranței.

Așa că noi ne ținem copiii în brațe. Mult. Acum mai mult pe Dan Christian, pe bebe. Și ne e greu. Foarte greu. Dar… dacă nu-i iubim noi, atunci cine? Dacă nu îi pup eu, dacă nu-i îmbrățișez, dacă nu îi strâng tare, tare în brațe, atunci cine?

Un adult nu-și aduce aminte din copilărie jucăriile pe care le-a primit. Nu-și aduce aminte nicio extravaganță, nicio chestie scumpă pe care mami sau tati i-a cumpărat-o. Un adult își aduce aminte o senzație… o căldură, o liniște, un sentiment puternic de bine, toate astea date doar de brațele părintelui. Sau nu și le aduce aminte. Așa ca mine.

Eu îmi voi ține mult copiii în brațe. Atât cât vor vrea ei. Și încă puțin, să mă satur și eu. Îmi e greu. Foarte greu. Și îmi va fi și mai greu, pe măsură ce greutatea lor va deveni tot mai mare, iar nopțile nedormite tot mai multe.

Dar, dacă nu îi îmbrățișez eu, atunci cine? Dacă nu îi iubesc, eu, atunci cine? Dacă nu le arăt eu cât de importanți sunt, atunci cine?