Cum am salvat lumea la 10 ani+ un concurs cu un premiu de peste 2000 de lei

concursVacanțele de vară mi le petreceam la bunici. Întotdeauna. Oricum pe vremea răposatului, acolo era cea mai mare distracție. Nu existau mall-uri, locuri de joacă și nici măcar un amărât de joc video care să mă țină ocupat în casă.

Așa că ai mei mă trimiteau vrând- nevrând la bunici. A fost nasol primele dăți, dar după aia nu mă mai dădeam dus. Îmi făcusem o gașcă acolo, de stătea motanul în mustăți.

În timpul zilei, mă fugăreau bunicii pe ogoare că, pe vremea aia, nu conta că ești mic, trebuia să ajuți la muncile câmpului. Am să țin minte toată viața cât de tare zgârie fasolea uscată dacă o cari în spate. Da, îmi făceau o desagă și căram și eu, că nu mă puteau lăsa acasă și era bine, spuneau ei, să mă învăț de mic cu munca. Am urât partea asta și, drept dovadă, la maturitate nu mai vreau să fac nicio muncă fizică. Și cu becurile prin casă îmi ia săptămâni întregi să le schimb.

În fine, când venea seara, începea distracția. Ne strângeam toți copiii de pe uliță, copii de țărani de-ai locului sau expulzați din oraș, dintr-ăștia ca mine, și făceam un foc de tabără de se vedeau flăcările de la marginea satului. N-am pățit niciodată nimic. Iar bunicii nu-și făceau griji ca în ziua de azi, „Vălei, mamă, ai grijă să nu umble ăla micul cu focul!”. N-aveau niciun stres. Se duceau la culcare și ne lăsau unii cu alții, până după miezul nopții, în căldura flăcărilor și în miresmele porumbului pe care îl furam din lanul vecinului și îl coceam în jar.

Într-o zi, însă, am salvat lumea! Da, exact asta am făcut! Aveam doar 10 ani, dar am reușit să o salvez.

Era duminică, de abia plouase. Le-am zis alor mei că mă duc să caut ciuperci. Mult îmi mai plăcea aventura asta, dar și gustul de ciupercă pusă pe plită și plină de sare. Nu-și făceau bunicii mari speranțe că voi găsi eu ceva, mai ales că, de fiecare dată, veneam cu ciuperci viermănoase sau necomenstibile, dar, ca să scape de gura mea, m-au lăsat.

Și uite așa, cu picioarele goale, am plecat la drum. Era o mare bucurie la mine, asta cu mersul în picioarele goale prin noroi. Iar mă repet: nimeni nu-și făcea vreo grijă. Chiar îmi dădeam cu nămol până aproape de genunchi și așteptam să se usuce. Îmi construiam așa cele mai tari cizme de cowboy.

Și am pornit la drum, însoțit doar de un băț cu care urma să mă sprijin prin pădure și o pungă de aia de 1 leu. Și, evident, și cu cizmele de cowboy cusute atent din cel mai bun nămol pe care l-am găsit în fața casei.

Era o pădurice la vreo câteva sute de metri de casa bunicilor, plină de râpe, de copaci bătrâni. Îmi plăcea că mă credeam ditamai alpinistul. Escaladam râpele alea ca nimeni altul. Pe fundul râpei curgea și un pârâu și mai beam apă din el, când eram prin zonă. Tot așa: nu stătea nimeni să-mi fiarbă mie apă să fie sigur că nu iau nu știu ce bacterie. Iar apa plată nu se inventase. Era doar apa minerală, la sticlă de sticlă, dar aia era pentru spriț, nu să bea copiii. Noi primeam apă din fântână sau din pârâu.

Știam eu că în păduricea aia voi găsi ciuperci. Doar v-am spus că mai găsisem și altă dată. Nu neapărat comestibile, dar găsisem.

În ziua aia, însă, am descoperit ceva mai de preț: un sac, legat la gură, în care era o pisică. Da, nu mi-a venit să cred! Cine o fi fost criminalul care a aruncat pisica? M-am gândit eu și m-am revoltat. Te voi salva eu, biată pisicuță! Și am luat-o cu mine. Era vai de ea, tremura toată și nu s-a împotrivit nicio clipă să primească îmbrățișarea mea de copil erou.

Am lăsat ciupercile și am plecat în fugă, cu pisică cu tot, acasă. Au strâmbat din nas bunicii când au văzut mâța, dar au acceptat-o. Unde încăpuseră doi câini, un porc și vreo 20 de găini, mai era loc și de o pisică.

Vreo două săptămâni am îngrijit-o, i-am dat de mâncare cu mânuțele mele, am spălat-o, am pus-o pe picioare. Apoi s-a terminat vacanța de vară și am plecat din nou la oraș. De abia așteptam să mă întorc în vizită la bunici, să o văd.

Într-o zi, am aflat de la mama că pisica mea a dispărut. Bunicii spuneau că ei nu știu nimic de ea. Doar că mâncase vreo cinci pui de găină și apoi dusă a fost. M-a mirat la vârsta aia întâmplarea asta. Între timp, ca adult, mă gândesc că ăsta trebuie să fi fost motivul pentru care a ajuns în sac prima oară. Dar oare bunicii mei să fi făcut la fel? N-am aflat niciodată.

Doar știu că, la 10 ani, am salvat lumea. Am salvat o pisicuță și, odată cu ea, întreg universul.

cruceru-2

Asta face și Ben Tennyson, în cel mai nou serial Cartoon Network. Are 10 ani și, cu ajutorul unui ceas special, se poate transforma în 10 super- creaturi, cu puteri de eroi, care îl ajută să salveze lumea de monștrii răi.

Pe tine și pe copilul tău vă invit să urmăriți acest serial- Ben 10. Și ca să vă încurajez, vă dau un super, super, premiu, destul de costisitor: un skateboard și o cască personalizată cu Ben 10 (cam fain, nu?) și nu mă opresc aici. Plusez cu un voucher de 1300 de lei la magazinul Spokes. M-am uitat pe site-ul magazinului și, cu banii ăștia, poți cumpăra o bicicletă șmecheră rău.

Deci: : un skateboard și o cască și un ditamai voucherul- 1300 de lei. Pentru copilul tău, evident. Deși, dacă ești mai subțirel, sunt sigur că poți să încerci și tu placa și chiar bicicleta. Mai ales că se apropie sărbătorile, mă gândesc că ți-ar prinde tare bine un astfel de premiu.

Ce trebuie să faci?

Îmi povestești, într-un comentariu, o experiență de-ale tale, la 10 ani. Fac pariu că ai salvat și tu lumea, la vârsta aia, sau măcar ți-a rămas ceva fain în minte.

Îmi scrii aici sau pe pagina de facebook Taticool, în dreptul postării acestui articol. Te rog să folosești conturi de fb și adrese de email reale, ca să pot da de tine, în cazul în care câștigi.

Concursul durează o săptămână. Centralizez comentariile, iar Cartoon Network îl va desemna pe cel mai bun și, implicit, câștigătorul.

Pe scurt: scrie frumos și ai toate șansele să câștigi un super- premiu care îl va face enorm de fericit pe copilul tău.

Baftă! Ce mai aștepți?! Cred că premiul e suficient de atractiv să te pună imediat cu degetele pe tastatură.