Nimic în lumea asta mare nu e mai dureros decât să îţi vezi copilul bolnav. Nimic! E crunt. Simţi cum pământul îţi fuge de sub picioare, simţi că nu ai control pe nimic din viaţa ta, ai vrea să îi iei durerea cu mâna, să o arunci la gunoi sau să o consumi asupra ta până la ultima picătură şi de zece ori mai intens decât o simte el.
Am trecut prin asta recent. Un telefon dat de soţia mea mi-a dat lumea peste cap şi nici nu mai ştiu cum am ajuns la ei.
Totul a început într-o seară când soața a ajuns acasă şi copilul era semi leşinat în braţele bonei. L-a luat, avea temperatură. Mare. A vorbit repede cu pediatra, a primit tratamentul uzual– nurofen, alternat cu paracetamol, la 4 ore.
După vreo 2 ore, situaţia s-a înrăutăţit groaznic. Temperatura creştea vertiginos, copilul avea frisoane şi vărsa. Avea ochii roşii, căzuţi, nu reacţiona corespunzător.
A fost pentru prima oară când ne-am confruntat cu aşa ceva.
-Gata, mergem la spital. Eu nu mai stau aşa. Mi-a zis soţia cu cel mai serios ton posibil.
Cum experienţa m-a învăţat să nu mă lupt cu instinctul ei, m-am îmbrăcat şi am pornit cu toţii spre spital. Copilul ardea cumplit şi cu toate acestea era fericit că, la 2 noaptea, ne plimbam cu maşina, şoseaua era liberă şi vedea toate semafoarele roşii sau verzi.
Am ajuns la spital şi medicii ne-au tratat în primă fază ca pe nişte inconştienţi, care au stat ore în şir fără să facă nimic ca să îi scadă copilului febra. Atunci a ieşit leul din soţia mea şi a ridicat tonul:
-Dacă mă lăsaţi să vorbesc şi nu mă mai întrerupeţi, vă spun tot ce am făcut până acum, că nu am stat cu mâna în sân!
De acolo s-a schimbat totul. Tonul medicului a coborât, a ascultat şi într-un final şi-a cerut scuze:
-Ştiţi? Îmi pare rău… la noi vin tot felul de oameni… Şi mai ştiţi ceva? Copilul dumneavoastră a dezvoltat o nouă boală: mov în gât. Ăsta nu e roşu. E mov!
Ok… Am trecut peste asta, copilului i s-a făcut o injecţie şi împachetări. Am stat acolo vreo 3 ore aşteptând cu inima cât un purice să îi scadă temperatura. Concluzia? Faringită acută! Am plecat acasă cu reţeta în dinţi şi cu sufletul la fel: cât un purice la gândul că acele puseuri de temperatură teribile vor reapărea.
A doua zi am repetat o parte din scenariul de la spital. Nu am mai mers pentru că ştiam ce e de făcut. În plus, pe corpul lui mic au început să apară nişte bube îngrozitoare. Prima oară, la gură şi în gură. Se spărgeau, îl usturau, nu putea mânca, plângea aproape tot timpul şi stătea doar în braţe, fără pic de vlagă. Ne-am panicat din nou.
Am vorbit din nou cu pediatrul: alergie alimentară plus reacţie la temperatura foarte mare. Aici se referea la aftele din guriţă. Ne-a dat Glicerină boraxată cu Aciclovir.
Ok…
Următoarea zi, dis-de –dimineaţă, şoc! Copilul era plin de bube îngrozitoare pe mâini. Erau nişte vezicule mari care îl dureau.
Am vorbit din nou cu pediatrul, iar verdictul final nu a semănat cu nimic din ce ni s-a spus până atunci: copilul avea mână-gură-picior. Şi… asta a fost. Încă din acea după-amiază, au început să îi apară bube mari şi urâte pe picioare.
După cum probabil ştiţi, boala aceasta nu are un tratament specific… Da, se tratează temperatura cu antitermice, iar pentru bube mixtura mentolată este, de regulă, suficientă. Pe lângă astea, noi am mai primit un antialergic, un sirop de imunitate şi o cremă cu puţin antibacterian.
Deja au trecut 4 zile. Guriţa e ok, bube nu mai avem. Aşteptăm cu interes să treacă şi cele de pe corp. Conform medicilor, virusul iese din corp total cam într-o lună de zile, iar perioada de incubaţie este între 3 şi 7 zile. La noi au fost fix trei zile! A luat-o de la prietenul lui bun care s-a îmbolnăvit în urmă cu două săptămâni. Cu alte cuvinte, cam de o săptămână el nu ar fi trebuit să mai fie contagios.
Teoretic nu mai era niciun pericol pentru noi. Teoretic… căci practic… avem vreo 200 de bube mari şi urâte.