Cu toţii ne ieşim din pepeni, cu toţii ne luăm cu treaba, facem zece mii de lucruri deodată şi cu toţii am vrea să avem o telecomandă cu un buton de on/off pe care să o mai folosim din când în când.
Nu o dată am auzit părinţi ţipând la copiii lor pe genul: “Nu vezi că fac ceva?”, “Lasă-mă în pace!”, “Du-te la tine în cameră că m-am săturat!”, “Mai taci din gură. Pui întrebări într-una!”.
Se ridica părul pe mine de fiecare dată când auzeam aceste cuvinte, dar mă gândeam că e normal, că fiecare părinte ajunge într-un punct în care nu mai poate. Însă, nu pot să nu mă întreb dacă asta e varianta corectă.
O fi ok să te răsteşti sau poţi găsi alte cuvinte şi alt ton? Spun asta, pentru că, de fiecare dată când se răsteau la copiii lor, părinţii se simţeau mai mult decât vinovaţi şi sunt convins că acele cuvinte nu veneau nici din inima şi nici din mintea lor.
Aşa se face că am întocmit o listă cu ce să NU le spui celor mici.
-
Lasă-mă în pace!
Cu toţii avem punctele noastre slabe, limitele noastre şi uneori copiii ne ating o coardă sensibilă şi pur şi simplu nu mai putem. Chiar cred că se întâmplă asta. Ni se întâmplă la serviciu, de ce nu ni s-ar întâmpla acasă? Problema intervine atunci când, din obişnuinţă, le spunem celor mici cuvinte de genul: “lasă-mă în pace”.
Spuse constant şi pe un ton apăsat sau chiar răstit, aceste cuvinte le intră atât de bine în cap, încât se vor feri să ne mai “deranjeze”. Vor prefera izolarea, vor prefera să facă lucrurile singuri şi bineînţeles că pot greşi. Pe lângă asta, orice psiholog vă va spune că, încă de mici, copiii trebuie să înveţe faptul că părinţii mai trebuie să facă şi alte lucruri pe lângă joacă. Fie că vorbim de gătit, curăţenie, acte, calcule sau orice altceva din programul vostru zilnic, ei trebuie să vadă asta şi să devină o obişnuinţă.
-
Eşti aşa de…
Caracterizări de genul: “eşti imposbilă”, “eşti atât de rău”, “cum poţi să fii aşa?” îi fac pe cei mici să îşi pună întrebări față de ei şi de personalitatea lor. Asta se întâmplă mai ales dacă aceste cuvinte sunt rostite pe un ton dezaprobator. În aceeaşi categorie intră şi cuvintele rostite când doi fraţi se ceartă. De exemplu: “Cum ai putut să îi faci aşa ceva surorii tale?”, “Cum ai putut să fii atât de rău?”. Aşteptăm un răspuns, dar de cele mai multe ori el nu vine, iar, în timp ce noi stăm şi ne uităm la ei dezaprobator, lor le scade încrederea de sine puţin câte puţin.
Ce putem face? E simplu. Schimbăm tactica şi modul de exprimare, că har Domnului, există cuvinte în dex de uneori nici nu ştim ce să facem cu ele. Aşa că putem să ne adresăm aşa: “Ai supărat-o pe sora ta foarte tare. Cum crezi că putem să reparăm asta? De ce ai făcut aşa? Te-a supărat şi ea la rândul ei? Esenţa e cam aceeaşi, însă vor percepe atlfel problema.
-
Nu plânge!
De obicei, mai ales copiii mici, plâng. O fac des şi n-ai cum să opreşti asta tot timpul. E modul lor de a se exprima atunci când nu îşi găsesc cuvintele, atunci când li se face frică, sau atunci când nu obţin ce vor. E clar că nu vrem sa-i vedem suferinzi. Îi vrem veseli, zâmbitori şi fericiţi şi tocmai din acest motiv, uneori, greşim. Prin îndemnuri de genul: “nu mai plânge”, “nu mai fi supărat”, “nu ai motiv să îţi fie frică” nu facem nimic practic să le alungăm suferinţa.
Dacă le e frică de un câine, spre exemplu, degeaba le spunem că nu muşcă. Lor tot le va frică. În schimb, putem să le spunem că frica e un lucru natural, că acel câine nu îi va face nimic şi că, până pleacă, sau până când treceţi de el nu îl veţi lăsa din mână.
Indiferent de situaţia care l-a determinat să plângă, ajutându-l să înţeleagă că e protejat, va învăţa să plângă mai puţin şi să spună mai des motivul supărării. E un drum lung de străbătut, însă, rezultatele vor fi uimitoare pe parcurs.
-
De ce nu poți să fii şi tu aşa?
Asta e cea mai rele dintre rele. Să luăm spre exemplu o ieşire în parc. Acolo, mulţi copii. Agitaţi, ţipători, zburdalnici şi cum mai vreţi să îi numiţi. Al vostru e agitatul şef, iar voi aţi vrea să leneviţi pe o bancă în timp ce el se joacă. Nu se poate, că el va solicită 100%. Vă uitaţi cu jind la părinţii care stau liniştiţi şi îşi urmăresc copiii cu privirea, vă ieşiţi din pepeni că lucrurile nu se întâmplă cum vreţi voi şi îi aruncaţi în faţă: ”De ce nu poţi să fii şi tu ca Mihai? Uite ce cuminte şi frumos se joacă!”. Şi ca meniul să fie complet mai puteţi să îi spuneţi: “Ţi s-a desfăcut şiretul şi tot eu trebuie să îl leg la loc. Uite, Sanda ştie să îşi lege şireturile. Tu de ce nu ai învăţat până acum?”.
E normal să facem comparaţii, pentru că sunt în faţa ochilor noştri şi involuntar le facem. Ei bine, când vine vorba de copii, mai bine ţinem comparaţiile pentru noi. Ei sunt ei, iar Mihai şi Sanda sunt Mihai şi Sanda. Comparaţiile nu îi ajută să îşi schimbe comportamentul sau dacă o fac, o fac pe termen scurt, însă, pot să ducă la confuzie, să îi facă nefericiţi, nesiguri pe ei.
Poate nu ştie să îşi lege şireturile pentru că tu nu ai avut suficientă răbdare să îl înveţi sau destul tact să îi explici. Poate nu vrea, poate nu îi place. Tot tu trebuie să schimbi abordarea. Poţi să îi spui aşa: “Uite, Sanda îşi leagă singură şireturile. Hai să învăţăm şi noi. Hai să mai exersăm o dată şi până la urmă ne va ieşi perfect!”.
-
Eşti mai bun decât atât…
Copiii sunt într-un proces permanent de învăţare. În fiecare zi, mai acumulează câte ceva şi ei, în sinea lor, sunt foarte mândri. Aşa ar trebui să fim şi noi. Nu e ok să îi lăudăm non stop pentru că ajung la un grad de autosuficienţă, însă, nici nu e ok să le spunem atunci când realizează ceva că pot mai mult decât atât. În acel moment, când au reuşit să facă ceva ei singuri, li se pare că mai mult decât atât n-au cum să facă. Aşa că e bine să îi apreciem. Dacă suntem nemulţumiţi, neîncântaţi şi tratăm reuşita lor ca pe ceva banal le tăiem motivaţia din rădăcină.
-
Opreşte-te din plâns că dacă nu îți dau eu motiv să plângi.
Muream când auzeam asta de la tata. Muream încet, încet, puţin câte puţin. Cum să îi spui aşa ceva copilului care plânge că a căzut şi s-a lovit, că nu îşi găseşte jucăria, că l-a supărat un copil în parc, că a căzut cu bicicleta sau pentru oricare alt motiv? Cum??? Păi bine, măi, adultule! Cum spuneam şi mai sus, plânge pentru că aşa îi e cel mai uşor să se exprime. Plânge pentru că are o suferinţă! Tu trebuie să îl alini nu să îi devii involuntar duşman. Nu îi oferi nicio încredere, nicio educaţie, nimic, nimic când acţionezi aşa.
Aştept completări la listă. Sunt sigur că împreună putem să fim părinţi mai buni. Am mai spus eu la un moment dat: nu ne naştem învăţaţi să creştem copii. Creştem şi noi alături de ei. 🙂