Timiditatea la copii- cum o tratăm

sursa foto: www.bebebundle.com
sursa foto: www.bebebundle.com

“Copilul meu e timid. Nu am ce să îi fac…”, “Nu știu de ce se comportă așa, cred că e timid”, “Mamă, nu mai fi așa timid, uite mami și tati nu sunt”… “Nu mai sta după fusta mea că nu îți face nimeni nimic.”… Auzi des, probabil, fraze de genul acesta și îți formezi în cap ideea că toți copiii sunt timizi. Posibil să aibă fiecare o doză de timiditate. Unii mai mare, alții ceva mai mică, poate chiar insesizabilă.

Ce facem cu copiii timizi? E normal să fie așa? Cum îi tratăm? Ce rol avem noi  părinții? Lăsăm totul la voia întâmplării sau nu?

Și de data aceasta, tot psihologii ne dau sfaturile bune și chiar ne ajută să îi înțelegem pe cei mici, să știm de unde “apucăm” problema și cum o rezolvăm.

Foarte mulți părinți calcă pragul psihologilor pentru că cei mici sunt timizi și adulții nu știu cum să gestioneze problema. Se pare că totul se datorează celor două stiluri educaționale opuse: educația autoritară sau cea permisivă. Care e mai bună? Depinde de fiecare situație în parte, de la copil la copil. Esențial este faptul că:

Cei mici au nevoie să se simtă în siguranță pentru a se manifesta liber. Iar, pentru aceasta, părintele trebuie să stabilească limitele în care copilul poate testa realitatea. În tratarea timidității trebuie să începem prin identificarea cauzelor pentru care un copil este sau a ajuns timid. “- Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.

Nimeni nu poate să își dea cu părerea despre un copil timid. Fiecare știe cum își crește odrasla, doar ei, ca familie, știu ce se întâmplă în spatele ușilor închise și, cum mai spuneam și de alte dăți, la sfaturi ne pricepem cu toții. Cu toate acestea nu putem să nu ne întrebăm ce poate să ducă la timiditate? Ce anume o generează? Cum devine un copil timid?

“Cauzele posibile ale timidității sunt: educația autoritară, teama de a fi respins, critica, imitarea comportamentului părinților, stima de sine negativă, încredere în sine scăzută, gestionarea nepotrivită a unei situații din viața copilului.” – Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.

În caz de terapie este esențial de știut dacă cel mic, timidul, a fost întotdeauna așa sau s-a produs pe parcurs această schimbare.

Nu e de sărit în apă nici de intrat în panică dacă avem acasă un copil timid, însă, nici nu este de neglijat. În prima fază, noi părinții suntem cei care îi putem trata și o putem face ținând pasul cu dezvoltarea societății, conștientizând că suntem în secolul XXI. Trebuie să ne documentăm și ce mai? să fim ancorați în realitate și să ținem pasul cu zilele noastre.

În zadar vrem să copiem modelul părinților noștri sau cel al bunicilor… Nu vom avea neapărat succes. Lumea se dezvoltă văzând cu ochii, societatea se schimbă și, pentru copiii noștri care devin oameni mari în această lume, noi trebuie să ținem pasul.  Asta, ca să nu fim nevoiți să ajungem pe mâna specialiștilor, adică să evităm ca situația să devină una gravă.

Secretul în gestionarea timidității este dezvoltarea inteligenței emoționale. Un concept relativ nou și nu neapărat înțeles EQ reprezintă înțelegerea și gestionarea propriilor emoții pentru a crea relații funcționale cu cei din jur. Se spune că succesul în viață nu este dat de un IQ ridicat ci de un EQ ridicat. În acest sens părinții pot să o stimuleze prin încurajări permanente, oferirea de suport și înțelegere, comunicare de la același nivel cu copilul, oferirea de model propriu, extinderea zonei de confort și, cel mai important, prin iubire necondiționată (un concept controversat). Dacă nu se intervine în problema timidității (în anumite cazuri) se poate ajunge la o structură de personalitate evitantă, anxietate sau fobie socială în adolescență.”- Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.

Așa că, vă rog! Nu puneți timiditatea pe seama slăbiciunii, nu o tratați ca pe o chestie trecătoare. Fiți atenți la fiecare schimbare din comportamentul copiilor voștri pentru ca ei să devină oamenii minunați pe care vi-i doriți.