Aseară mi-am adormit copilul. Am luat-o în brațe și am simțit. Am simțit că nu vreau să fiu nicăieri în altă parte.
Trecem cu Sophia printr-o perioadă de schimbări. E la vârsta la care vrem să o învățăm să adoarmă singură. Are pătuțul ei, dar, în fiecare seară, îi plăcea să o adoarmă cineva. Acum regula e așa: o seară cu mama, o seară cu tata, o seară adoarme la noi în pat și o mut eu mai târziu, restul serilor- adoarme singură, doar cu o despărțire scurtă, un pupic și o îmbrățișare de noapte bună.
Aseară a fost rândul meu.
Și ce lene îmi era să mă duc să o adorm. Eram obosit, avusesem o zi grea la serviciu. Eram terminat. Și n-aș fi făcut nimic. Absolut nimic.
După ce s-a spălat, am auzit-o din baie: „Tati, hai să mă adormi!”.
Pff, ce greu mi-era! Dar… am promis. Și, cel puțin până acum, nu mi-am încălcat nicio promisiune față de ea.
Așa că m-am dus. Cu telefonul în mână, cu gândul să mai butonez câte ceva până adoarme, acolo, în pat, lângă ea.
Dar am luat-o în brațe. Și am strâns-o tare, de parcă ar fi fost parte a corpului meu. Și am simțit-o.
Obosită și ea, epuizată după o zi lungă cu școală, after și înot, s-a abandonat. Era ca o cârpiță moale, în voia unuia mai puternic și nu avea nimic împotrivă să fie modelată.
Te iubesc, puiul meu! Și ador să te iau în brațe!
Și eu te iubesc, tati! Și n-am nimic împotrivă că mă strângi în brațe cam tare!
Mda, eu eram afectuos, iar ea comenta. 🙂 Avea și motive, dar a stricat momentul de conectare.
Am eliberat-o puțin din strânsoare și am pupat-o pe frunte. Era mai bine.
Apoi a adormit foarte ușor, în doar câteva minute.
Mirosul ei, de copil inocent, de săpun amestecat cu pastă de dinți, mirosul ei unic m-a făcut să mai stau. Minute bune, lângă ea, contemplând-o. E perfecțiunea mea.
Și ea, cu liniștea ei, mă face pe mine perfect. Îmi dă bucurie, îmi dă fericire, îmi dă o stare de beatitudine incredibilă. Acea îmbrățișare, acele chicoteli, acele clipe la ceas de seară.
Pentru astea trăiesc și, privind în urmă, nimic nu e mai important ca acele clipe.
Da, copile, te îmbrățișez și pentru mine!
Și eu am nevoie de dragostea ta, nu doar tu de a mea. Am nevoie să-mi încarc bateriile, să continuu în fiecare zi să lupt, am nevoie să văd în fața mea adevăratele lucruri importante pentru mine.
Am nevoie de îmbrățișările tale tot timpul, dar mai ales când mi-e greu. Atunci când îmi vine să plâng, atunci când sunt furios și nemulțumit.
Te iau în brațe și îmi trece. Trebuie să îmi treacă. Pentru că, pentru tine, cea mai importantă ființă din viața mea, trebuie să merg mai departe.
Să-ți fie ție bine! Și mie, prin imensul bine pe care mi-l dai sufletește, în câteva clipe, printr-o simplă îmbrățișare!
Da, copile, când mi-e greu, te strâng în brațe! Pentru tine! Dar mai ales pentru mine!
Citiți și textul de mai jos. E din sufletul unui adult crescut serios, corect, sănătos, dar care își dorea și o îmbrățișare. E despre noi, adulții de azi, dar și despre copiii noștri, despre cât de importantă este dragostea noastră pentru ei.
Făceți-mi hatârul, vă rog, și citiți și textul ăsta.