Atunci când copilul tău îți spune că-i distrugi viața

sursa foto: pinterest.com
sursa foto: pinterest.com

De câteva zile, zici că mi s-au înecat corăbiile. Cât sunt eu de Taticool, nu știu cum să rezolv problema. Recunosc că m-a speriat destul de rău, deși furtuna pare să fi trecut. Mi-e teamă, însă, că acesta va fi doar începutul.

Sophia, într-o seară, se juca pe lângă noi cu o paletă de bătut covoarele. Ea știe de pe unde a scos-o, că nu stă paleta aia, de obicei, în mijlocul sufrageriei. Dar era foarte încântată de noua ei jucărie, așa că am lăsat-o să se joace cu ea în continuare.

Și cum o flutura ea în vânt, în stânga și-n dreapta, ghici ce?, lovește ditamai paharul aflat pe măsuța de cafea și-l face bucăți.

Sophia nu a fost niciodată bătută de vreunul dintre noi și chiar și certurile sunt foarte rare. Nu există pedepse dure, nu există bruscări, nu există nimic din ceea ce aplicau părinții noștri cu noi în astfel de situații. Din contră, le abordăm cu calm, cu multe discuții și căutăm să o facem să înțeleagă că a greșit.

Replica noastră a fost cam așa: „Sophia, din păcate acum nu mai suntem atât de fericiți ca înainte să spargi paharul. Nu ai fost atentă și ai greșit. Cu banii pe care trebuie să-i dăm pe un pahar nou, am fi putut să-ți cumpărăm ție altceva. Nu putem să-l lipim, acest pahar trebuie aruncat și ne pare tare rău că s-a întâmplat asta.”

Deși eram nițel supărat și mi-am mușcat buzele, am reușit să-mi păstrez tonul calm, astea fiind toate cuvintele noastre în acest caz.

Sophia a înțeles imediat că a greșit și s-a dus bosumflată în camera ei, să se joace cu păpușile.

Ne-am liniștit, crezând că situația este rezolvată, că fetița a înțeles și că putem merge mai departe.

După câteva minute, însă, se întoarce la noi extrem de revoltată și ne lovește cu replica: „Voi îmi distrugeți viața!”.

Nu mi-a venit să cred ce aud. Am rugat-o să repete, poate nu am înțeles bine. „Voi îmi distrugeți viața!”, a mai spus o dată, fiind categorică în tonul ei.

Am văzut negru în fața ochilor, vă jur. Tocmai terminam o zi în care stătusem doar după ea și făcusem o grămadă de eforturi doar pentru ea. Evident că nu i le scot ei în evidență, dar, undeva, în sufletul meu, le contabilizez: am dus-o la dentist, apoi la grădiniță, am luat-o de la grădiniță, am dus-o la balet, apoi am adus-o acasă, i-am făcut ceva repede de mâncare, m-am jucat cu ea și ne pregăteam de somn. Fusese o zi plină cu treburi legate de copil, în care lăsasem deoparte obligațiile mele, de adult.

Așa că, pentru mine, după o asemenea zi, o astfel de remarcă a fost năucitoare și m-a durut teribil.

Am chemat-o lângă noi, să discutăm din nou. Cu același calm, cu care o creștem zi de zi. „Tu știi ce înseamnă cuvintele astea „, „Unde le-ai auzit?”, „Ți-am vorbit noi vreodată așa?”. „Da, știu exact ce înseamnă, voi îmi distrugeți viața!”, a insistat Sophia.

„Dar știi că noi chiar încercăm să-ți oferim totul, te iubim enorm, facem o grămadă de lucruri pentru tine!”. „M-ați certat și îmi distrugeți viața!”

Asta era. O duruseră atât de mult chiar și puținele cuvinte cu care am certat-o, încât, în mintea ei, totul a escaladat și a simțit nevoia să ne dea replica. Auzise cuvintele astea într-un desen animat, evident. Și i s-au părut potrivite perfect pentru acest moment.

A plecat cu mama ei în dormitor. Au mai avut câteva discuții, în care mămica i-a explicat cât de tare ne-au durut cuvintele ei și cât de neadevărate sunt. Înainte de somn, Sophia a venit la mine, cu lacrimile în ochi și mi-a spus că îi pare rău, că nu poate să adoarmă fără pupicul de noapte bună pe care eu i-l dau în fiecare seară, și că vrea să o îmbrățișez.

Am luat-o în brațe și am pupat-o. „Te iubesc, viața mea!”, așa îi spun în fiecare seară și i-am spus-o din nou. „Dar să știi că m-ai rănit foarte tare!”. Am auzit din nou un „Îmi pare rău. Nu știam ce înseamnă cuvintele astea!”. Ne-am împăcat și a plecat la culcare.

A doua zi, fiecare lucru pe care l-am făcut pentru ea a fost acompaniat de cuvintele celebre, deja: „Probabil îți distrugem viața!”. „Ți-am pregătit micul dejun, îți distrugem viața!”, „Te îmbraci cu rochița asta frumoasă pe care ți-am cumpărat-o ca să-ți distrugem viața!”, „Te duc la grădinița asta la care îți place ție atât de mult, tot ca să-ți distrug viața!”. „Acum, mergem la canto, unde te întâlnești cu gașca ta de prieteni. Iar îți distrugem viața!”

Și tot așa o zi întreagă. Mărunt, mărunt, ca picătura chinezească. Exasperată la un moment dat, Sophia a cedat: „Tati, nu înțelegi? Nu știam ce înseamnă cuvintele alea! Știu că nu-mi distrugeți viața, ci că mă iubiți! Și eu vă iubesc!”.

Ne-am liniștit. Au trecut câteva zile.

Dar, în capul meu, au apărut multe, multe întrebări: are doar cinci ani, oare cum va fi viața cu ea la 10 sau la 15? Care va fi replica? Oare unde greșesc? Oare greșesc? Ce e în suflețelul ei, dacă îmi dă astfel de replici? Oare copilul meu trebuie să vadă și partea întunecată a creșterii unui copil, parentingul ăla clasic cu pedepse, ca sa poată compara? Oare sunt prea blând cu ea? Ce am de făcut? Oare nu îmi cresc copilul bine?

I-am trimis acest text și unui psiholog, prieten. Nu mi-e teamă să cer sfatul unui specialist. Chiar vreau părerea lui, ca să știu să fac lucrurile să meargă mai bine. Pentru că sunt convins că nu există copii răi, ci doar probleme nerezolvate încă.